Ion Cristoiu: Imperialismul spaţiului privat

Cotropirea parcurilor de bolovani arhitecturali, distrugerea spaţiilor de joacă ale copiilor, înălţarea de terase şi restaurante peste tot au fost acceptate în numele capitalismului înţeles în stil dâmboviţean.

Primarul general al Capitalei s-a referit din nou, cu prilejul Raportului la 100 de zile, la dezvoltarea haotică a Bucureştilor în ultimii 18 ani. Sorin Oprescu e un om politic. Un bun om politic, am spune, şi din nevoia de a încuraja un Primar General care, în pofida rezultatelor excelente din primele luni de mandat, continuă să fie criticat de artileria mediatică a sergentului major de la Cotroceni.

Om politic bun, Sorin Oprescu a pus punctul pe i din perspectiva politicianului. Din cea a unui filosof n-avea cum s-o pună, dat fiind că politicianul e, cum zicea D.D. Roşca, un om de acţiune, şi nu de reflecţie.

Dezvoltarea haotică a Bucureştilor în ultimii 18 ani nu poate fi explicată doar prin slăbiciunile foştilor primari generali – de la Crin Halaicu până la Adriean Videanu trecând, desigur, şi prin Traian Băsescu, edil-şef al datului din gură electoral.
O explicaţie profundă reclamă şi o abordare într-un plan mai general.

Brambureala din construcţiile ridicate în Bucureşti a fost sesizată de mulţi mari publicişti români de-a lungul timpului. Într-o tabletă celebră pe această temă, George Călinescu descrie cu ironie obiceiul bucureştenilor de a-şi înălţa case aiurea, fiecare după cum îl taie capul, astfel că pe multe străzi poţi întâlni case sau clădiri ce-şi întorc spatele una alteia, ca şi cum ar fi certate. Absenţa minimei rigori arhitecturale îşi are însă cauza nu atât în lipsa unei constrângeri din partea edililor, cât mai ales într-o caracteristică a românilor: neglijarea spaţiului public. Numeroşi călători pe meleagurile dâmboviţene înainte chiar ca România să fi devenit Regat au fost surprinşi de o realitate, descrisă apoi în notele lor de călătorie. Pe cât de frumoase erau palatele boiereşti în interior, pe atât de mizere erau străzile pe care se ridicau aceste palate. În toate cazurile, ieşeai dintr-un palat cu înzestrări şi protocol ca la Paris, pentru a nimeri într-o stradă fără trotuare, fără lumină şi fără uscat, ca în Fanar.

Problema problemelor în Bucureştii de azi, ca şi în toate oraşele şi orăşelele României, trimite la această notă de caracter naţional: românii n-au conştiinţa spaţiului public. În ograda sa, ţăranul n-ar îngădui ca vaca să se balege după cum o taie capul. Când iese cu ea pe poartă o lasă să-şi presară produsele măruntaielor de-a lungul întregii uliţe.

După aşa-zisa Revoluţie din decembrie 1989, Bucureştii au fost victima crasă a acestui nărav al românilor. Nu numai în ce priveşte străzile, parcurile, lacurile, spaţiile de joacă pentru copii. Îmbogăţitul peste noapte se gândeşte să-şi cumpere din Occident o maşină de lux. Dacă i-ai cere însă un leu pentru astuparea gropilor de pe bulevardul pe care trebuie să meargă cu limuzina te-ar privi chiorâş.

Cetăţeanul simplu, la rândul lui, e în stare să facă moarte de om dacă un oaspete şi-ar face nevoile în mijlocul apartamentului său. Asta nu-l împiedică însă să se urineze pe unde apucă la ieşirea din bloc.

În cei 18 ani care au trecut de la aşa-zisa Revoluţie, Bucureştii au fost scena domniei absolute a bunului plac – a ţinut să observe Sorin Oprescu la conferinţa de presă invocată. Această realitate nu-şi are cauza de fond în incapacitatea sau corupţia primarilor care s-au succedat în fruntea Capitalei. Desigur, afaceriştii au fost beneficiarii gravei complicităţi a foştilor primari generali. Distrugerea spaţiului verde prin retrocedările cu cântec făcute de Traian Băsescu a fost şi rezultatul mişmaşurilor cu clientela politică a actualului preşedinte. Numai că această domnie a bunului plac s-a întemeiat şi pe o cântare a spaţiului privat în detrimentul spaţiului public. Cotropirea parcurilor de bolovani arhitecturali, distrugerea spaţiilor de joacă ale copiilor, înălţarea de terase şi restaurante peste tot au fost acceptate în numele capitalismului înţeles în stil dâmboviţean. În Europa civilizată însă, primarii şi consilierii, aleşi de cetăţeni, îşi asumă ca principală misiune apărarea spaţiului public în războiul acestuia cu spaţiul privat. La Atena, de exemplu, la zece ani o dată, proprietarii de clădiri sunt obligaţi să-şi revopsească faţadele. Posibilul argument – faţada aparţine proprietăţii mele – nu e luat în seamă, pentru că, în ultimă instanţă, ea ţine şi de spaţiul public.

În timpul campaniei, Sorin Oprescu s-a referit la un moment dat la necesitatea reabilitării spaţiului public. N-a mai insistat, conştient că e o chestiune la care bucureştenii nu vibrează.

Bucureştenii nu vibrau însă în chip conştient. În străfundurile personalităţii lor bucureştenii au intuit însă că Sorin Oprescu, autentic politician de stânga, era singurul în stare să-şi asume reabilitarea spaţiului public tot mai umilit de agresivitatea spaţiului privat.
Şi şi-au dat voturile lui Sorin Oprescu.

E conştient de asta domnul primar general?
Mai mult ca sigur da. Nu e însă conştient de o altă realitate: cea a nemărginitei puteri a banului de a-şi menţine domnia bunului plac. Felul în care e tratat domnia sa în presa cârnăţarilor o dovedeşte. Din plin.