Ion Iliescu a acordat Mediafax un interviu. Judecand dupa proportii, nu e un interviu. E o epopee. Epopeea neasemuitei lupte angajate de neasemuitul Erou pentru salvarea PSD.
 |
NEDREPTATE. Lui Ion Iliescu i se pare nedrept ca nu au fost promovati oameni care au stat "pe metereze" |
Speriate de consumul de hartie tipografica, ziarele n-au cutezat sa-l publice in intregime. Exceptie facand Jurnalul Nat
ional, cotidianele centrale s-au multumit sa reproduca din el doar fragmente.
Discursul lui Ion Iliescu e consumator nu numai de hartie, al carei pret e in crestere dupa lovitura de stat fiscala din decembrie 2004. E consumator si de timp. Drept pentru care - sunt sigur - multi confrati nu l-au citit pana la capat. Ar fi fost o operatie nu numai energofaga, dar si plictisitoare. Pe parcursul interviului nu se petrece nimic palpitant. Ion Iliescu, de exemplu, nu violeaza pe nimeni.
Eu insa l-am citit. Ba mai mult, l-am studiat cu creionul in mana, cum faceam pe vremea studentiei la Filosofie cu opera lui Kant. Sau, ca sa fim mai aproape de continutul interviului, cu opera lui Vladimir Ilici Lenin.
La finele acestei operatii, pot jura cu mana pe inima. Interviul merita citit in intregime. Ii ofera cutezatorului senzatii de neuitat. Senzatiile unei calatorii in trecutul mai mult decat rosu al politicii romanesti. Al trecutului reprezentat de comunismul anilor â50. Comunismul galosilor luati pe cartela. Comunismul luptei taranilor saraci impotriva chiaburilor care sabotau democratia populara varand cuie in batozele cu graul poporului muncitor. Comunismul iubitelor care nu veneau la intalnire pana cand iubitul nu indeplinea si depasea productia de nituri. Comunismul care-si facea un motiv de mandrie din a trimite pe profesorii universitari la spalatul vaselor si a aduce pe bucatarese la predarea ecuatiilor cuantice.
Pentru cei care au trait vremurile lui Gheorghiu-Dej si ale Anei Pauker va fi un prilej de dulci intoarceri in trecutul tineretii si adolescentei. Pentru cei nascuti mai incoace, un prilej de a cunoaste pe viu cum gandeau cei care combateau Coca-Cola ca fiind o bautura menita a adormi vigilenta revolutionara si cibernetica drept instrument al imperialismului care voia sa stinga lumina Stelei Rosii de la Kremlin.
Se intelege astfel ca Ion Iliescu ofera societatii romanesti a anului de gratie 2005 gandirea sa asupra felului cum trebuie sa arate PSD in special si un partid politic in general. Cele spuse de viitorul presedinte al unei formatiuni ce-si propune sa ajunga in fruntea unei tari admise in Uniunea Europeana, a unei tari conectate la Internet, angajate in batalia Globalizarii, cu cetateni urmarind la televizor navetele spatiale si calatorind fara viza prin Europa, pot fi reduse la o fraza. Ion Iliescu vede Partidul Social Democrat nu altfel decat ca pe o organizatie de baza PMR a unei Statiuni de Masini si Tractoare, conduse de o mulgatoare fruntasa, maritata cu un mecanic de locomotiva. O simpla trecere in revista a sintagmei cel mai des folosite in cele peste 20 de pagini ale interviului e suficienta pentru a trage aceasta concluzie. Liderul unui partid ce se vrea ca facand parte din familia partidelor social-democrate europene foloseste cu obstinatie sintagma: munca de partid. O sintagma de glorioasa cariera in anii socialismului care-si spunea biruitor cand, in realitate, era doar muritor. Se putea intalni in toate Rapoartele la Congrese, in toate editorialele si pe toate zidurile mobilizate agitatoric. Nu exista sedinta cu sefi mai mari sau mai mici, mai grasi sau mai slabi in care sa nu se ceara imbunatatirea muncii de partid. Nu era esec caruia sa nu i se gaseasca rapid explicatia in slabirea muncii de partid. Munca de partid era buna la toate: de la cresterea parului inainte de termen pana la stabilirea de relatii diplomatice cu tarile lumii a treia. Noi, cei convinsi ca traim in Romania lui 2005 si nu in Romania anilor â50, credeam ca in promovarea oamenilor trebuie sa se tina cont de un singur si fundamental criteriu: competenta si, eventual, gramatica. Ne-am inselat. Criteriile de promovare sunt - ne invata Ion Iliescu - : devotamentul fata de partid, legatura cu masele, dosarul de cadre.
Asemenea bunicului sau, Iosif Vissarionovici Stalin, lui Ion Iliescu ii place sa dea exemple din viata. Napustindu-se asupra celor promovati de Adrian Nastase in fruntea partidului - oameni cu scoli in Occident, excelenti administratori ai domeniului lor, cunoscatori ai economiei de piata - , Ion Iliescu ne da drept exemplu de persoana care ar trebui sa fie in conducerea centrala a PSD pe cineva intalnit la sedintele organizatiei PSD a Sectorului 1. O fata care, "din 1990 este pe metereze tot timpul", apartinand oamenilor care "vin din viata, care vin din munca, conectati cu solul de unde au pornit". Respectiva persoana e compatimita, pentru ca Adrian Nastase a tinut-o intr-o functie doar la nivelul Sectorului 1, in timp ce altii, care n-au fost "tot timpul pe metereze", au fost promovati in fruntea tarii si a partidului.
Din acest exemplu dat de Ion Iliescu pot fi trase doua concluzii. Mari si late:
a) domnia sa va promova in conducerea PSD bravele FSN-iste din anii 1990, cele care alergau prin Bucuresti dupa intelectuali sa le dea cu poseta in cap, pentru ca demonstrau impotriva "domnului Iliescu".
Abia astept sa-l vad pe Marius Tuca moderand o disputa pe tema cotei unice de impozitare intre FSN-ista lui Ion Iliescu si premierul Calin Popescu Tariceanu.
S-ar putea sa fie o disputa aducatoare de rating urias. Daca respectivei i se da voie sa intre cu poseta in studio!
b) Vladimir Ilici Lenin concepea comunismul drept oranduirea in care o bucatareasa va putea fi prim-ministru. Urmandu-l, Ion Iliescu concepe PSD drept partidul in care o mulgatoare fruntasa va putea deveni ministru de Finante.
Nu sunt singurele elemente ale programului de viata si lupta pe care Ion Iliescu vrea sa-l impuna partidului a carui sefie o are deja in buzunar. Din acelasi interviu am aflat ca pentru a ajunge in conducerea PSD trebuie sa ai un stagiu in munca de jos, dar mai ales ca viitorul Congres va fi o sedinta nationala de demascare. Candidatii la functii vor fi ridicati in picioare si intrebati din sala de ce poarta palarie si nu sapca, asa cum purta Vladimir Ilici. Ion Iliescu nu ne spune inca ce se va intampla cu cel care nu va face fata unor astfel de intrebari. Nu e nevoie. Stim ce i s-a intamplat lui Lucretiu Patrascanu, pentru ca n-a putut raspunde de ce s-a rupt de masele populare.
Cum s-a nascut aceasta viziune originala asupra PSD? Interviul ne da un raspuns stupefiant. Nu din cunoasterea directa, la fata locului, a vietii unui partid social democrat occidental. Nu din studierea traditiilor social democratiei romanesti. Pur si simplu din participarea la sedinta organizatiei PSD a Sectorului 1. Acolo, in luarile de cuvant ale participantilor, ba chiar si in atmosfera sedintei, a descoperit domnia sa cum trebuie sa arate un partid social democrat in Europa lui 2005.
Farmecul democratiei consta in posibilitatea oferita fiecarui cetatean de a spune tot ce-i trece prin cap. Astfel au devenit vedete ale Romaniei de azi persoane care pretind ca pot prevedea cutremurele sau persoane care sustin ca te pot vindeca de cancer prin televizor. In acest context, nu ne mira faptul ca Ion Iliescu si-a putut expune public viziunea sa aparte despre PSD in special si despre un partid politic in general. Ba chiar e foarte bine ca am putut afla ce va fi PSD sub conducerea inteleapta a lui Ion Iliescu. Un brav Partid Comunist. Si nici macar un Partid Comunist al vremurilor de azi, ci unul al anilor â50. 1971 l-a oprit pe Ion Iliescu din cursa pentru a deveni secretar general al PCR. 2005 ii da posibilitatea unei revanse istorice. Va deveni presedinte al PSD!
Ne mira in schimb ca interviul domniei sale n-a primit pana acum nici o replica de la cei care se pretind a intruchipa PSD-ul Romaniei de azi, al Romaniei membru NATO si pe cale de a deveni membru UE. De la Adrian Nastase pana la Cristian Diaconescu, toti cei care au facut ca PSD sa fie acceptat in familia europeana a social-democratiei, toti cei care au facut ca PSD sa fie ales nu numai de catre fostii tovarasi cu scurte de piele si de fostele tovarase cu coc tac chitic.
De ce sa ne mire insa? Nu taceau chitic comunisti precum Lucretiu Patrascanu cand ciocanarul Dej, in trecere pe la Luvru, se revolta ca nu s-a gasit un sudor sa-i puna lui Venus din Milo bratele taiate?
Taceau, pentru ca si ei erau niste bravi comunisti. In stare de orice compromis moral si intelectual pentru a ramane in fruntea bucatelor.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
