Ion Taras si aderarea

Adasta, rezemat de patul, vreo juma’ de ora si "beu" iarasi tutun. Santul dintre sprancene nu-i disparuse si cata incruntat la dusmanii invizibili. Deodata, isi desclesta maxilarele si izbucni cu obida inmultita: "Ce-o mai fi si cu aderarea asta, ca n-o pricep in ruptu’ capului? Ce s-o alege de noi?". Lighioanele curtii tresarira usor speriate, il fixara pe Ion Taras, cum sta el infipt in framantarile-i globalizante, si, straine de zbaterea lui neinteleasa, isi continuara... eurosiesta.

"Da’ ce-ai omule, de te zvarcolesti atata?", il lua la refec Pilinopia pe barbatu-sau. Ion Taras marai a lehamite si ofta imbufnat. Nu prea inchisese ochii in prima noapte a anului. Se rasucise cand pe-o parte, cand pe alta, ca un pastrav impins de rau pe pietrisul malului. Ceva il rodea pe dinauntru si nu-i dadea pace deloc. Sari din pat, isi imbraca in graba toalele de tavaleala si privi pe geam. Era inca intuneric si-o liniste solzoasa inhatase clipa. Tranti usa si cobori in beci, sa scape de gura nevesti-sii. Aprinse lumina si alese din putina cu muraturi o gogonea parguita. O inghiti cu lacomie, de parca acum ii aflase gustul acrisor, intremator. Sezu pe un scaunel, langa un butoi pantecos, innegrit pe la cep. Slabi caneaua si-si umplu ulcica de pamant cu vin parfumat cu pelin, pe care il sorbi pe nerasuflate, cu ochii pironiti in gol. Isi sterse buzele cu manecile flanelei si ofta din nou, apasat de griji nerostite. Ramase asa, singur si ingandurat, incoltit de amintiri dezlanate. Nu mai era tanar, trecuse de saizeci de ani si se iscodea adesea cum de-l prinsese dindarat batranetea. A muncit ani in sir pe santier. Cam cat sa se fi scurs de atunci? Cincizeci de ani? Dracu’ sa-l ia de necaz! Se ducea dimineata si se intorcea seara, aducand mereu, in servieta-i prapadita, cinci franzele mari si calde. Trudise ca orice navetist, intre sat si oras, dar radacinile taranesti il trageau inspre ulita copilariei. Tocmai de aceea targovetii ii ziceau, ba in gluma, ba in serios, "taranu’!", insa el nu se supara. Se uita chioras la ei, ii boscorodea scrasnind din dinti si-si cauta de treaba. Cu timpul se obisnuise si nu-i baga in seama. Ii ignora. Ori de cate ori se inapoia acasa, pe amurgite, Ion Taras simtea o bucurie nestavilita, de flacau maroi. Nimeni din neam, in afara lui, n-ajunsese la oras! Macar sa lucreze, nicidecum sa se mute definitiv. Veni apoi insuratoarea, aparura si copiii, isi ridica doua odai lipite de casa batraneasca si viata i se imputina pe nesimtite. Parintii se petrecura pe rand, intr-o iarna nenorocita, si se trezi stapan peste oborul stramosilor. Era multumit de soarta, nu-ncapea vreo indoiala. Sa fi durat pana la revolutie starea asta de implinire, un an, doi si dupa, pana ce santierul s-a desfiintat, iar el fu indisponibilizat (in limbajul oficial al tranzitiei). Cu chiu cu vai a prins o pensie amarata, abia sa nu moara de foame. La camp n-avea spor, ca-si pierduse deprinderile de agricultor. Noroc cu Pilinopia, care robotea mai abitir ca un tractor. Ai mici crescusera indestul si-si incercara norocul pe te miri unde, chiar si la Bucuresti. Nici nu se angajau bine, ca patronul ii si concedia. Din pricina de restructurare, cica! Pe nepusa masa i-a auzit pe tineri ca iau drumu’ Spaniei, la capsuni, si dusu-s-au. Pe nepoti i-au lasat la el, sa-i hraneasca cu ce s-o nimeri, dar Ion Taras nu se impotrivise, ca n-avea incotro. Tacea si rabda resemnat, chinuindu-se sa sature gurile dimprejur. De la o vreme incepu sa primeasca bani si se impaca, orisicat, cu destinul sorocit.

Zorii navalira incetisor si-n batatura lui zvantata de vanturile de ianuar. Iesi in curte, isi scoase dintr-un buzunar un pitroc de tigare si-l aprinse tacticos. Fuma cu pleoapele cazute, cu o pofta nebiruita, pana ce chistocul ii arse buricele degetelor. Injura inciudat. Insfaca o lopata sprijinita de gard si stranse cu grija musuroaiele cafenii lasate ici-colo, de cu seara, de aia mici. Closetul era in fundul curtii si, de frica beznei, nepotii isi faceau nevoile in dosul casei. Se ferea sa-i judece aspru, ca si el, uneori, proceda la fel. Obiceiul il pomenise de la mosii lui, si Ion Taras se abatea arar de la randuielile stravechi.

Merse la cocina porcilor, le arunca un pumn de boabe de porumb si-i mangaie pe raturile murdare, dupa care pasi abatut spre grajd si cotete. Zarindu-l, dobitoacele se inviorara brusc si cateva gaini se repezira gurese la el, ciugulindu-l de nadragi. Turna apa in troc si le azvarli graunte. Adasta, rezemat de patul, vreo juma’ de ora si "beu" iarasi tutun. Santul dintre sprancene nu-i disparuse si cata incruntat la dusmanii invizibili. Deodata isi desclesta maxilarele si izbucni cu obida inmultita: "Ce-o mai fi si cu aderarea asta, ca n-o pricep in ruptu’ capului? Ce s-o alege de noi?". Lighioanele curtii tresarira usor speriate, il fixara pe Ion Taras, cum sta el infipt in framantarile-i globalizante, si, straine de zbaterea lui neinteleasa, isi continuara... eurosiesta.

P.S. Ion Taras nu exista in realitate. Sau o trai pe undeva, cine stie? L-or avea inregistrat in vreun catastif comisarii europeni... Exista insa sute de mii de romani asemenea lui, tarati de destinul national in felurite si traumatizante experiente istorice. Si nu-i intreaba nimeni ce si-ar dori si nici daca le e bine. Li se cere doar socoteala pentru lipsa de entuziasm si pentru neincrederea in lumea proiectata deunazi in cancelariile de aiurea.