x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

iReadFaces

0
Autor: Cristian Crisbăşan 06 Dec 2009 - 00:00
iReadFaces


"Eu nu vreau să fiu artist. Vreau să fiu liber!", scria fotograful Cristian Radu acum câteva luni pe blogul său. Şi tocmai de aceea este artist. Artişti devin fără să vrea – ca o consecinţă a valorii umane a mesajelor lor – oamenii angajaţi onest în zona creativă a cunoaşterii.

"Eu nu vreau să fiu artist. Vreau să fiu liber!", scria fotograful Cristian Radu acum câteva luni pe blogul său. Şi tocmai de aceea este artist. Artişti devin fără să vrea - ca o consecinţă a valorii umane a mesajelor lor - oamenii angajaţi onest în zona creativă a cunoaşterii.

Artă, artist - cuvinte mari. "Mi-e teamă de cuvintele mari", spunea James Joyce, "pentru că ele ne fac nefericiţi". Şi tot Joyce credea că nu poate exista creaţie autentică şi valoroasă în afara umanului. Nu cred că putem fi fericiţi respingând nefericirea. Cred că putem da o mult mai onestă şi mai puţin utopică definiţie a fericirii, reuşind să fim umani - cu noi şi între noi. Pentru că a nu avea probleme, nu înseamnă fericire, ci o stare de imbecilitate - un blocaj al cunoaşterii.

Proiectul "iReadFaces" este modul creativ prin care Cristi Radu se caută pe sine în raport cu oamenii. De fapt, aşa a şi început: cu un autoportret într-un moment marcat de tristeţe. Privindu-şi autoportretul, Cristi şi-a dat seama că a inventat "oglinda sinceră". Şi a început să o dea cadou, simplu, şi altora care au rezonat - mai mult sau mai puţin raţional, dar absolut emoţional - cu acest concept. O oglindă magică, stranie, care ne dă jos măştile şi ne arată aşa cum suntem: nici urâţi, nici frumoşi - pur şi simplu oameni.

O oglindă care ne deficţionalizează chipurile şi ne reduce la amprenta expresiei originare, primare şi unice a identităţii. Cristi Radu a inventat aparatul de citit identităţile de dincolo de măşti. Cei 254 de oameni care au avut curajul să se reflecte în oglinda lui Radu şi-au descoperit identităţile originare, arhetipale, telurice, profund umane, dincolo de frivolitatea măştilor cotidiene. Un prieten care a pozat pentru proiect mi-a spus: "Arăt horror, dar îmi place la nebunie, sunt eu!".

Portretele lui Cristi Radu au ceva fascinant - lectura acestor chipuri te bântuie, te surprinde, te şochează, dar în egală măsură te emoţionează profund. Pentru că în acest demers se trece dincolo de graniţele esteticului, ajungându-se în dimensiunea autenticului. Adevărul nu este nici urât, nici frumos - pur şi şimplu este, dar, în mod cert, ne cutemură.

Când ne uităm într-o oglindă - şi ceea ce vedem ne place sau nu - ne aflăm sub imperiul manipulării unor clişee pe care se bazează percepţiile ulterioare ale celorlalţi. Care este, atunci, în mod real, chipul nostru autentic?

Eu cred că, de exemplu, chipul meu real este atunci când expresiile mele nu se află sub presiunea psihologică a necesităţii de a demonstra mereu cine sânt şi cum sânt. Trăim într-o lume în care, înainte de a fi umani, trebuie mereu să demonstrăm că suntem CINEVA în raport de ceva sau altceva; în care suntem obligaţi să ne construim imagini-măşti pe post de arme şi sisteme de apărare.

Supuşi zilnic acestui stres, deseori uităm cine suntem. Şi oglinzile ne mint. Sticla ne minte, percepţiile celorlalţi ne mint, propriile utopii şi iluzii ne induc în eroare.

Nu este de mirare că felul în care ne reciteşte Cristi Radu, chipurile, ne şochează, dar ne seduce, ne irită, dar ne fascinează, ne induce nelinişte şi angoase, dar ne calmează prin sentimentul unei misterioase solidarităţi umane.

Mulţi dintre cei pe care i-a pozat Radu îmi sunt prieteni, unii foarte buni, deci persoane cunoscute bine mie. Privindu-le, chipurile, în această lectură vizuală unică, am fost surprins să constat cum lucruri pe care le intuiam despre ei au fost demascate şi confirmate - uneori necruţător - de Cristi Radu. Şi asta nu mă face decât să cred şi mai mult în cuvintele lui Rodney Dangerfield: "Singurii oameni normali sunt cei pe care nu-i cunoşti prea bine".

Citeşte mai multe despre:   dreptul la excepţie

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de