Islam dupA islam (I)

Teama multor occidentali ca lumea musulmana de azi ar fi dominata de un radicalism fundamentalist s-a accentuat dupa 11 septembrie 2001. Generalizarile s-au inmultit si, cum bine stim, ele constituie surse de amplificare a tensiunilor.

Daca exista voci occidentale ce continua sa faca o analiza critica a erorilor ce au impins o buna parte a lumii crestine in conflict cu lumea musulmana, exista insa si voci care intreaba de ce partea cealalta nu recurge la un demers critic similar. Se inmultesc intrebarile de felul: unde sunt vocile rationale ale lumii islamice? Unde sunt demersurile care sa explice de ce radicalismul fundamentalist macina lumea musulmana?

Mai putin vizibile decat ar fi poate necesar, aceste demersuri nu lipsesc. Autorii lor sunt vazuti de un scriitor ca Jean Daniel drept "reformatori ai islamului" ori doar drept "noii ganditori ai islamului", cum este inclinat sa-i numeasca Rachid Benzine, hermeneut coranic. Dar dincolo de o eticheta ori alta, consensul este ca asemenea ganditori nu se multumesc cu o denuntare a terorismului practicat in numele unei "dreptati absolute", ci incearca sa explice riguros si transparent cauzele impasurilor in care se afla gandirea islamica. Si truda lor nu este deloc lipsita de riscurile pe care le presupune intoleranta. Numarul special dedicat de revista Le Nouvel Observateur acestor ganditori ce isi propun sa "denunte impostura integrista" si sa "concilieze islamul cu modernitatea" este un act de pionierat.

Incercand sa se apropie de cauza acapararii gandirii islamice de catre radicalii fundamentalisti, iranianul Abdel Karim Soroush reaminteste ca, in fond: "Islamul este o serie de interpretari ale islamului, asa cum crestinismul constituie o serie de interpretari ale crestinismului". Monopolul radicalitatii s-a instaurat, ca de atatea ori, prin "eliminarea dimensiunii istorice". Trei sunt elementele distincte pe care le vede Rachid Benzine abordate in demersul acestor noi ganditori.

Primul - islamul surselor. El cuprinde Coranul si naratiunile despre viata Profetului asa cum le-a aprobat el (ahadith). Al doilea - interpretarile surselor islamului. Al treilea - punerea in practica a acestor interpretari de-a lungul istoriei societatilor musulmane. Aici este adusa in discutie sugestia imperativa facuta de francezul de origine algeriana Mohhamed Arkoun, care cere sa se faca distinctia intre faptul coranic ("aparitia revelatiei, primita de catre Profet si transmisa de el pe cale orala de-a lungul unei perioade de 23 de ani") si faptul islamic, care constituie stabilirea revelatiei in forma scrisa ce avea sa devina "baza dezvoltarii intregii gandiri musulmane".

Cu alte cuvinte, ce s-a produs in decursul trecerii de la cultura orala la cea scrisa? Cand tunisianul Abdelmajid Charfi afirma ca "in vreme ce dicteul este de natura divina, expresia lingvistica este de natura umana" el nu se indeparteaza de credinta potrivit careia Coranul constituie cuvantul lui Allah, dar refuza sa vada Coranul drept un text "in afara istoriei".

Se aduc in discutie noii ganditori ai islamului este un element tabuizat de radicalii fundamentalisti - subiectivitatea cititorului. Este invocat Ali Ibn Abou Talib, var al Profetului si al patrulea calif al islamului, care ar fi spus "Coranul se afla in mushaf (culegerea scrisa si organizata a revelatiilor). El nu vorbeste despre el insusi. Cei ce-l exprima sunt fiintele umane".

Nimic mai subversiv pentru fundamentalistii de toate felurile decat dreptul celorlalti la subiectivitate.