Islam dupa islam (IV)

Pentru Mohammad-Reza Djalili ("Iran: l’illusion reformiste", Presses de Sciences-po, 2001), cazul iranian ramane ilustrativ pentru genul de laborator in care se pot pregati retete ale intolerantei. Si, implicit, ale esecului.

Religia, politica si revolutia au format aici un soi de triunghi al Bermudelor. El a aspirat orice caracteristici democratice, le-a prelucrat in exact contrariul lor si le-a repus in circulatie sub forma unui retetar de un dogmatism aiuritor.

Djalili repune in discutie contributia parintilor spirituali ai revolutiei islamice - Djalal Al-e Ahmad si Ali Shariati. Cel dintai publica in anii ’60 un eseu intitulat "Garbzadeghi", tradus si tiparit in franceza sub titlul "l’Occidentalit..." (L’Harmattan, 1988). Ideea era, subliniaza Djalili, ca "occidentalitatea e un soi de maladie ce a infectat societatea iraniana si, de aceea, trebuie scapat de ea cat mai repede cu putinta". Djalili se arata amuzat cat de repede a castigat acest "diagnostic" sprijinul aproape unanim al tuturor celor care nu prea stiau cum sa explice o acuta criza de identitate a societatii iraniene. Al-e Ahmad, fiu de mollah si, reaminteste Djalili, "rand pe rand, comunist, socialist, tiers-mondist si islamist", oferea solutia convenabila tuturor, oameni apartinand celor mai diferite si deseori fanatic de invrajbite tendinte sociale si politice.

Cel de-al doilea, Ali Shariati, prelua ideea lui Al-e Ahmad si propunea drept solutie finala impotriva modernitatii transformarea siismului (bineinteles, prin "purificare") intr-o "ideologie de lupta". Zis si facut. 1979 avea sa puna in practica aceasta strategie, iar pentru o vreme "unitatea aparenta a universului intelectual iranian" avea sa fie salvgardata. Totusi, sunt ani buni de cand esecul islamului politic si criza acuta a insusi conceptului de "stat islamic" constituie evidente irefutabile. Disparitia lui Khomeyni, in 1989, falimentul economic, incapacitatea de a castiga razboiul cu Irakul, explozia demografica s-au impletit cu un dezastru extern neasteptat pentru suporterii ideilor lansate de Al-e Ahmad si Shariati, amandoi simpatizanti ai stangii - prabusirea comunismului.

Semnele unei posibile iesiri din somnambulismul provocat de islamul politic vin chiar din Iran. Inceputul l-a dat, reaminteste Djalili, tocmai un fost teoretician al revolutei islamice si militant khomeynist, Abdul Karim Soroush, azi unul din cei numiti "cei ce gandesc altfel/diferit". Ei supun analizei critice conceptul "tutelei juristului-teolog". In fond, Soroush propune distinctia clara intre sfera privata si cea publica, demers important al fostului militant khomeynist care afirma azi ca religia trebuie sa apartina sferei private.

Descoperind pericolele pe care le implica politizarea religiei, acesti ganditori postislamisti au provocat o dezbatere publica din care, ne spune Djalili, nu mai lipsesc teme ca deschiderea sistemului politic, rolul societatii civile, valorile etice si cele ale democratiei, rolul spatiului public, gestionarea economiei. Vina pentru toate neajunsurile tarii nu mai e pusa, ca in anii ’70, in carca imperialismului si capitalismului.

Printre cartile de capatai ale acestui nou curent de gandire, Djalili recomanda volumul politologului Sadegh Zibakalam, intitulat "Cum am devenit ceea ce suntem?" Cred ca merita citit nu doar de victimele produse de manipularile islamismului politic, ci si de altii, care ne dovedim victime ale unei imbecilizari cu nimic mai putin devastatoare: intoleranta pe care ne-o inoculam de unii singuri.