Iubirile celor bogaţi şi iubirile celor săraci

În clipele grele până şi ateul strigă ”Doamne, ajută-mă”! Iar clipe grele sunt din plin, sunt pentru toată lumea. Diferenţele dintre oameni nu se estompează până la dispariţie numai în faţa scheletului de rege şi al celui de cerşetor. De-a lungul unei vieţi, diferenţele dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre urâţi şi frumoşi, dintre buni şi răi dispar în faţa unor trăiri comune, a unor disperări asemănătoare, a iubirilor cu intensităţi la fel de stridente, a sfâşietoarelor tristeţi şi a usturătoarelor dureri. Diferenţele dintre albi, negri, galbeni, diferenţele dintre naţii, dintre culturi, dintre civilizaţii se pierd în faţa sentimentelor, a gândurilor, a percepţiilor, a emoţiilor care  – în aceleaşi momente sau în momente diferite de viaţă – ne fac asemănători. Dacă n-ar mai exista limbi străine şi n-am şti să le vorbim, ne-am înţelege graţie acestor trăiri, căci ele se desenează în interiorul nostru într-un fel care transcede distanţele, cuvintele, rasele sau religiile. Suferinţa, tristeţea, dragostea, compasiunea, iertarea, neliniştea, ura, respingerea sau dorinţa sunt trăiri universale, trăiri ale tuturor fiinţelor, care trădează ceea ce noi nu vrem să vedem, să auzim şi să înţelegem; un destin comun, destinul fiinţei umane, care ne supune, ne conduce şi ne forţează să ne vedem unii în alţii, ca în nişte oglinzi.

Un savant care-şi iubeşte femeia, un bogat care-şi iubeşte femeia, un gunoier care-şi iubeşte femeia, un cioban care-şi iubeşte femeia; iată câteva ipostaze ale omului care iubeşte. Câteva ipostaze ce ne trădează destinul omenesc, dincolo de orice altceva. Destinul omenesc, tragic şi frumos, în acelaşi timp, e unul cât se poate de comun în esenţă, în trăire. De fapt, ce există dincolo de trăire şi ce ar exista fără ea? Trăirea în interior, sentimentul, emoţia, gândul, mai ales gândul, creionează adevărata noastră existenţă. Siguranţa şi nesiguranţa vieţii ne tulbură pe toţi. Dorinţele ne tulbură pe toţi. Nevoile ne încearcă pe toţi. Lăcomia, furia, tristeţea, iubirea, toate aceste trăiri nu se gândesc singure la bogăţia noastră sau la sărăcie; ele sunt în noi şi noi alegem acolo, chiar în lăuntru, chiar în străfundurile tainice ale minţii şi ale inimii, ce credem despre ele. Credinţele omeneşti sunt mai comune decât putem recunoaşte azi, sentimentele şi gândurile noastre sunt mai comune decât ne permit religiile, ştiinţele şi toată cunoaşterea umanităţii să înţelegem. Poate doar atunci când ne vom regăsi în însăşi condiţia umană unitatea, strigătul nostru de durere, sentimentul de abandon, de suferinţă şi de nedreptate va primi un răspuns pe măsură. Căci atunci se va estompa sentimentul separării şi atunci ne vom vedea unul în altul cu ochii iertării, ai compasiunii, ai inocenţei conştiinţei, ai inocenţei fiinţei. Condiţia umană ne-a destinat să fim împreună, unul şi acelaşi; rege lângă servitor şi conştiinţa pare forţată să accepte unitatea. Poate numai pentru că rezistăm, prin diferite tertipuri, acestei înţelegeri, ne perpetuăm suferinţa, vrem să ne pară că Dumnezeul unuia e mai mare decât al altuia, dar asta nu ne ajută deloc să nu ajungem în acel moment în care strigăm ”Doamne, ajută-mă”, fie că suntem stăpâni sau sclavi. Dacă ne-am recunoaşte unul în altul nu ne-am mai face chipuri cioplite din diferenţele pe care le vedem în lume, ne-ar măcina mai puţin lăcomia şi ne-ar pătrunde o undă de bunătate, care ne-ar arăta cât de puţin ne trebuie pentru a fi ”oameni ( căci asta-i esenţa existenţei şi aşa ne-a lăsat Dumnezeu)”, înainte de orice altceva!