Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 11 martie 2011 fusesem la Oradea, unde, pentru întâia oară în România, avea loc o manifestare publică având un subiect pe cât de original, pe atât de luminos: „Simpozionul Naţional Ecologie şi Religie”. Nu era puţin lucru să văd sub acelaşi acoperiş pe prelaţii din fruntea bisericilor greco-catolice, romano-catolice, ortodoxe, reformate, evanghelice-luterane, baptiste, pe cel din fruntea ordinului francisacan local, pe rabinul Bihorului, pe reprezentantul regional al islamului, alături de activişti de mediu şi de presă. Nu o dată, nenumărate şi majore prilejuri istorice puseseră laolaltă pe unii dintre liderii acestor culte religioase, dar faptul fusese de cele mai multe ori rodul diferenţelor, poate, chiar al neînţelegerilor, ceea ce a făcut ca ecumenismul să rămână o vagă amăgire umanistă până în ziua de azi, copleşit de divergenţe şi războaie fratricide.
Uneori, atunci când te aştepţi mai puţin, ceea ce poţi privi cu neîncredere după multe experienţe rele poate însemna, prin excepţie, un prim pas spre topirea mizantropiei. şi ce putea fi mai util într-o asemenea întâlnire decât a-mi spune, fie şi pentru câteva ceasuri, că – azi, aici, mâine, altundeva, dar nu doar când va fi prea târziu! –, înţelepţii lumii se vor trezi şi uni, înţelegând că adevărata credinţă în Dumnezeu, fiinţând în toţi – dincolo dogme, precepte şi ceremoniale religioase, fără îndoială, omeneşti cât cuprinde – înseamnă „iubirea aproapelui”; care, departe de a fi numai omul, este întrupat de toţi fraţii săi întru Creaţie, de la „râul, ramul” la furnică, păstrăv şi elefant, cărora le fusese dat în Pământul nu spre a-l stăpâni, ci spre a-l locui împreună, nu unii în dauna celorlalţi, cu măsură şi fără de trufie. şi, deşi omenescul – marcat vizibil de recuzita vestimentară a titlurilor bisericeşti – trezea participanţilor amestecul acela incert de distanţă şi respect reciproc obligatoriu, în acea adunare – limitată de pereţi şi termopane – se afla ceva încurajator: cei mai mulţi vorbitori luaseră în serios subiectul, care nu părea să fi fost doar o bifă pe agenda personală plină de alte lucruri „cu adevărat importante”.
Căldura şi lumina care însoţiseră prelegerile anulaseră costumaţiile şi rangurile şi acesta era câştigul.
Vestea cutremurului din Pacific mi-a ajuns la urechi doar seara, când m-am retras în camera de hotel. Era clar: săptămâni la rând, moara jurnaliştilor avea ce măcina. Cutremurul şi uriaşul tsunami care devastaseră ţărmul răsăritean al Japoniei urmau să împartă prima pagină cu războiul pacifist dus de ONU contra dictatorului Gaddafi al Libiei. Cuvintele libertate, popor, destin, prosperitate, umanitate, umanitarism, progres, civilizaţie şi „ajutoare” aveau să curgă iar, cu generozitate şi patetism planetar, printre buzele şi din condeiele tuturor celor care nu şi-ar întrerupe în ruptul capului tabietul cafelei de dimineaţă spre a duce un pachet cu mâncare unui scormonitor în pubela de sub fereastră.
La puţin timp după tsunami, când dezastrul naţional generat de afectarea electrocentralei nucleare de la Fukushima devenea realitate, un titlu previzibil, marcat de solidaritate internaţională, mi-a atras atenţia: „Japonia nu e singură!”. Într-un alt text de presă scria: „21.000 de morţi şi dispăruţi, pagube de 235 miliarde de dolari. Aşa arată în cifre tragedia japoneză din 11 martie. Criza nucleară de la Fukushima este însă departe de final”.
În 27 februarie 2011, tot aici, sub titlul „Abilitate sau posibilitate şi animale vii” publicasem câteva reflecţii generate de tsunamiul care, în anul 2005, devastase de Crăciun aglomeraţiile turistice de la Banda Aceh şi Phuket. Scrisesem atunci: „Ştirea tragediei omeneşti de pe coasta Pacificului mă făcuse să îmi închipui efectele unui ipotetic tsunami întâmplat în vremea zăpezilor de altădată, când nu erau nici ştiri, nici explozie demografică şi nici turism de masă. O vreme veche, dar nu foarte veche, cel mult cu un secol şi jumătate, poate două, în urmă. Muntele de apă ar fi prins în malaxorul său fluid două-trei ambarcaţiuni de pescari, ar fi măturat eventual puţinele colibe de lângă plajă şi cam atât”.
După val „oamenii şi-ar fi îngropat morţii, şi-ar fi ridicat alte colibe din frunze şi traiul lor ar fi continuat sub aceleaşi apusuri de o frumuseţe tragică, filtrate prin ramuri de palmier”.
Tsunamiul de la 11 martie nu mi-a mai generat însă comparaţii cu timpuri vechi. În Banda Aceh-ul indonezian şi Phuket-ul tailandez, oamenii se întorseseră, reluându-şi traiul, de îndată ce umerii lui Atlas îşi recăpătaseră odihna. şi în preajma Japoniei se părea că Atlas îşi ostoise furiile, însă la Fukushima oamenii nu se mai puteau întoarce. Zilele trecute, un alt titlu de presă mi-a sărit în ochi: „Majoritatea electrocentralelor nucleare din lume se află amplasate în zone seismice cu risc major”. Iar harta care însoţea textul, coincizând cu întreaga „lume civilizată”, era descurajantă.
Citește pe Antena3.ro
