Keynes recidivus

Este greu să-i mai lipeşti PNL eticheta de “neoliberal” după planul anticriză prezentat săptămâna trecută de premierul Tăriceanu. De altfel, chiar vicepreşedintele PSD, Cristian Diaconescu, a recunoscut într-o emisiune televizată că este un program de stânga. Totul e să priceapă şi Mircea Geoană acest lucru...

Aşadar, după ce a luat atitudine împotriva majorării salariilor profesorilor cu 50%, după ce a dat impresia că Guvernul responsabil încearcă să se opună politicianismului inconştient, liberalul Tăriceanu vine şi aruncă pe piaţa electorală un program intervenţionist în valoare de 10 miliarde de euro. Ideile de bază ale planului Tăriceanu se rezumă la reducerea impozitelor şi majorarea cheltuielilor bugetare, exact cum a sugerat să se iasă din criză părintele dirijismului John Maynard Keynes. Potrivit lui Keynes, preţurile activelor determină nivelul ratei de ocupare a forţei de muncă. Un declin al acestora, generat de o schimbare de sentiment a investitorilor, produce scăderea în lanţ a preţurilor activelor productive şi a acţiunilor companiilor, reducerea investiţiilor şi, în cele din urmă, creşterea numărului de şomeri, ca urmare a restrângerii activităţii economice. Pentru a rezolva această problemă, Keynes recomandă creşterea ofertei de bani de băncile centrale (de exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a majora la loc preţurile activelor.

Cu alte cuvinte, prin micşorarea impozitelor şi mărirea cheltuielilor, programul lui Tăriceanu vizează majorarea deficitului bugetar pentru ca mai apoi acesta să fie finanţat de banca centrală. Unde greşeşte acest plan? Ne explică Edmund Phelps, laureat al Premiului Nobel pentru economie, unul dintre cei mai mari cunoscători ai lui Keynes, care nu poate fi bănuit, în nici un caz, de afiliere la ideile economiştilor “fundamentalişti”. Keynes crede că preţul activelor poate reveni pe trend ascendent fără ca celelalte preţuri, inclusiv cel al muncii (salariile), să crească la rândul lor. Ceea ce este fals, apreciază Phelps. Dimpotrivă, majorarea ofertei de bani ar declanşa instantaneu spirala inflaţionistă...

Pe fondul unei inflaţii în creştere, ce se poate transforma chiar în hiperinflaţie, Guvernul se poate confrunta cu proteste de stradă, ceea ce ar da implicit apă la moară curentelor politice radicale şi totalitariste. Oare asta urmăreşte de fapt PNL, să elimine din denumirea sa sintagma “liberal” şi să rămână doar cu aceea de “naţional”? Să lăsăm speculaţiile şi să vedem ce spune Phelps despre neajunsurile propulsării statului în rolul de investitor. El susţine că acest lucru ar constrânge “spiritul inovativ”, ar “scădea calitatea acelor inovaţii acceptate de sistem”, ceea ce “ne-ar menţine, în continuare, în criză”. Deci, planul lui Tăriceanu nu constituie o soluţie anticriză. În condiţiile în care statul are deja probleme serioase cu finanţarea deficitului bugetar din acest an, soluţia nu este majorarea acestuia în anii următori, ci reducerea sa, în special prin scăderea cheltuielilor bugetare. Vă veţi întreba cum va mai putea realiza România creştere economică în aceste condiţii? Foarte simplu: pe seama industriei şi a serviciilor. Creşterea cursului ar stimula exporturile înainte ca analiştii să se întrebe de ce a fost nevoie ca rata de schimb să se reducă de la 4,1 la 3,1 lei/euro, în situaţia în care o bandă de fluctuaţie de 4,1-4,2 sau 4,1-4,5 lei/euro n-ar fi limitat expansiunea rezervei valutare. Iar o simplificare a legislaţiei ar încuraja serviciile. Şi în definitiv merită să ne întrebăm pentru ce se mai luptă partidele în această perioadă? După alegeri, oricine ar veni la putere ar trebui să dea poporului vestea proastă că bătălia electorală a fost atât de costisitoare, încât trebuie să strângă cureaua.