Lecţia

Pe Vasile l-am cunoscut de curând şi, câştigându-mi încrederea, i-am lăsat casa pe mână. „Pe mână", în cazul lui, e un fel de a spune. Întâi, fiindcă Vasile nu are mâini - nu e ciung, ferească sfântul!, ba dimpotrivă, e chiar foarte abil. Apoi, întrucât eu cred că el este adevăratul ei stăpân, eu fiind un oaspete destul de rar, tratat, e drept, cu multă încredere. Dacă nu chiar cu prietenie. Dar să încep cu începutul.

Undeva, în munte, mi-am ridicat o căsuţă de vacanţă. Când am pornit-o - legănat de vanitate - o sortisem „creaţiei", cum ar face oricare condeier, cât de neînsemnat ar fi el. Inspiraţia nu avea să îmi lipsească, fiindcă, la nici suta de metri curgea Bistriţa Aurie, colcăind de lipani, păstrăvi şi vidre, iar toamna se întâmpla ca din padina mea să ascult boncăluitul cerbilor, răzbătând de dincolo de râu, unde nu ajungea satul. Căci, trebuie să o spun: mi-am construit căsuţa la o margine de sat, nu în vreo pustietate codreană, oamenii neavând de ce se statornici acolo unde locuiesc sălbăticiunile. Nu mi-am „tras" curent electric, iar felinarele, lămpile cu petrol şi câteva lanterne suplinesc cu succes această „lipsă" de vreo cincisprezece ani încoace. Nu am nici „apă curentă", drumul cu găleţile până la pârâu sau la izvorul rece din coastă însemnând bi­ne­ve­nită trudă, deşi numai sedentar nu sunt. Sau poate tocmai de aceea...

La început am mers mai des acolo. Cu câte o undiţă, vag asuprind păstrăvii cu Mepps-uri cât unghia şi muşte arti­ficiale sau cu aparatul fotografic în urma cerbilor, cocoşilor de munte şi caprelor negre din căldarea Lalei, căci promontoriile sud-estice ale Munţilor Rodnei se ridicau nu departe, pe orizont.

De la o vreme am prins a urca tot mai rar la căsuţă. Locul, vremurile se schimbaseră. Din râu scoteam însă tot mai des în cârlig izmene, pempărşi şi pufoaice, asta când linguriţa nu îmi cădea pe covoarele de „pet"-uri strânse în vâltori. Răriţi de vânători, şi cerbii au dat glas tot mai slab. Inerţia unei „tradiţii", speranţa, amintirile - cine ştie, toate la un loc - mă fac totuşi să urc în septembrie „la cerbi". Aşa l-am cunoscut pe Vasile acum câteva zile.

Era limpede că venise pe lume în casa mea şi, cum până atunci nu mai văzuse om, era convins că omul e bun. L-am găsit dimineaţa pe masă, umblând de colo-colo, în largul lui. A mirosit bucatele: o bucată de caşcaval, biscuiţii, pâinea, sarea, salata de vinete. S-a oprit şi s-a ospătat netulburat din ce i-a plăcut şi nu avea E-uri. Eram la o juma' de metru de el. Vorbeam tare, râdeam de purtarea lui de stăpân şi gazdă - ceea ce şi era de fapt - dădeam roată mesei, spre a-l prinde cât mai fotogenic. Apro­piam aparatul la o palmă, declanşând blitzul în ochii lui ca două mărgele scânteietoare. Nu îmi avea grija. Forfotea printre bucate, prin farfurii, se oprea, gusta, pornea iar, găsind pesemne că mâncatul cu furculiţa este, totuşi, elegant.

Apoi, într-un târziu, plictisit de atâtea instantanee oferite, s-a decis la o ultimă demonstraţie. S-a dus la marginea mesei. Până jos, hău nu glumă! De altfel mă întrebam cum ajunsese pe masă, fiindcă nu îi observasem escalada, iar construcţia acesteia nu i-o permitea nicicum. Ajuns la capătul tăbliei, l-am văzut mărunţind din picioruşele dindărăt, adunându-şi trupul cât degetarul, scuturându-şi codiţa, aşa cum fac... pisicile înaintea saltului. Doar nu va sări pe masa vecină! „Prăpastia" are de vreo zece ori lungimea sa! - mi-am zis. Dacă o face, e clar că pe acolo a venit, urcându-se pe cele câteva scânduri alăturate. Dar nu o va face! Nu are cum. şi totuşi... Cascadorul a tremurat cu totul, scurt şi, glonte cenuşiu, l-am văzut pe tăblia vecină. Nu aterizase nici măcar la limită, ci la o palmă peste. De acolo până la podea şi la gaura de lângă perete, drumul a fost floare la ureche.

Dinaintea „locuinţei" cât nuca i-am lăsat lui Vasile câţiva biscuiţi. Trebuie să îi duc însă provizii serioase cât de iute. Vine frigul şi iernile de acolo aduc zăpezi mari şi statornice. Nădăjduiesc totuşi să nu aibă prea mulţi fraţi.