Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Arcul peste timp, deschis în secolul al XIX-lea şi continuat în prezent, este o mare lecţie de istorie ce ne arată sensul în care societatea românească să-şi îndrepte astăzi silinţele.
O şansă ca să vedem mai bine prezentul, să-l înţelegem, să cercetăm mai cu luare-aminte vremurile care s-au scurs. Şi mai cu seamă să tragem învăţăminte din acei ani bogaţi în întâmplări pilduitoare ce aveau ca numitor comun lucrul bine făcut. Cum a triumfat atunci, în România din zorii capitalismului, vocaţia pentru lucrul bine făcut? Întrebare cardinală.
Fiindcă Ţările Române, vreme de 100 de ani, de pe la 1750 până la evenimentele de la 1848, excepţie făcând anul 1821, căzuseră într-o somnolenţă ce nu prevestea nimic bun. Lucrurile aici se desfăşurau la întâmplare, după cum băteau vânturile pornite din Imperiul Otoman, Rusia, Austria sau de mai de departe, din Franţa, din Marea Britanie ori de prin alte zări. Schimbarea radicală a fost determinată de un suflu proaspăt adus mai cu seamă de cărturarii români pregătiţi în Apus; ei au forţat o ieşire spectaculoasă din zona de la răscruce de vânturi. O lumină puternică, chiar dacă iniţial abia conturată, a produs modificări calitative în starea socială, politică, economică şi morală din ţările române.
Fără îndoială că împrejurările istorice şi-au urmat cursul, stârnite cu deosebire de interesele marilor puteri, dar românii au început să nu li se mai supună orbeşte; mai mult, au învăţat să tragă foloase în propriul interes, înfăptuind Unirea de la 1859, punând bazele sistemului bănesc al leului, în 1867, organizând infrastructura pe care au clădit dezvoltarea economică, întărind statul, armata şi cucerindu-şi independenţa în 1877. În veacul al XIX-lea, cu deosebire în a doua lui jumătate, a fost într-adevăr posibil să prindă viaţă un ambiţios program de restructurare a societăţii româneşti. A existat de fapt atunci un program înţelept de modernizare a structurilor economice, politice şi militare ale ţării.
Merită să analizăm în profunzime cum s-a născut gândul de a înălţa pe pământ românesc, într-o societate abia scăpată de durerile feudalismului, atâtea structuri moderne. Cum a prins el viaţă şi cine a finanţat proiectele. Şi, mai cu seamă, cine şi cum le-a înfăptuit. Sunt teme incitante.
Mai întâi s-au ridicat oraşele. Ele, cele dintâi, au adoptat stilul de viaţă al lumii capitaliste, în care intrase România. Iar această lume ştia deja în secolul al XIX-lea să facă bani. Fiindcă una dintre dramele economiei româneşti era tocmai puţinătatea capitalului. A capitalului fix: stabilimente industriale, instalaţii, maşini-unelte, încă rare în acel timp. şi a lichidităţilor: capitalul circulant. A fost nevoie de eforturi uriaşe pentru a putea fi pusă în mişcare spirala expansiunii economice. Şi mai cu seamă a fost nevoie de un gând unificator: tot ce se făcea să fie făcut bine!
N-a fost uşor. Şi nu toate au mers ca pe roate. Făurirea unei noi economii s-a poticnit adeseori. Dar s-a ridicat şi a mers mai departe. Semnificativ fiind mai cu seamă faptul că în zorii capitalismului românesc, după Unirea din 1859, cu deosebire după reformele din 1864, în prim-plan au început să treacă şi la noi investitorii. Şi, desigur, investiţiile. România, care abia ieşea din feudalism, avea să înveţe greu că are nevoie de bani, de foarte mulţi bani. Încet-încet reuşea totuşi să înveţe.
Tot mai mulţi oameni învăţau nu doar că aveau nevoie de case, de îmbrăcăminte, de hrană, de multe alte lucruri; învăţau chiar să le obţină. Dacă nu potrivit nevoilor şi dorinţelor, măcar atât cât să dea semnalul unui început de viaţă modernă. Este relevant, în acest sens, adevărul că în societate, spre deosebire de natură, fenomenele noi nu se alătură celor vechi; dimpotrivă, ele se nasc şi se dezvoltă prin asimilarea acestora. Între ele există o relaţie logică de unitate şi continuitate: logica istoriei. Priviţi dovezile cele mai ilustrative ale lucrului bine făcut: palatele Bucureştilor, Banca Naţională, CEC-ul, Palatul Justiţiei, Ateneul şi multe altele. N-ar fi rezistat până acum şi nu ne-am mândri şi astăzi cu ele dacă oamenii care le-au înălţat în a doua jumătate a veacului al XIX-lea n-ar fi pus în zidurile lor sârguinţă şi pricepere.
De sârguinţă şi de pricepere avem nevoie ca de aer şi astăzi, în veacul al XXI-lea. După ce societatea românească a privit înapoi cu mânie – dar nu mai departe, în timp, de anii socialismului –, iar acum o parte a societăţii îşi aminteşte de aceşti ani cu nostalgie, avem nevoie de mintea de pe urmă ca să privim înapoi cu înţelepciune. Făcând izvor de învăţătură din înfăptuirile înaintaşilor noştri de după Unirea Principatelor. Iar mai departe, să încercăm să vedem unde ne aflăm şi unde trebuie să ajungem, ce avem de făcut, ce a fost valoros în istoria noastră şi ce putem lua cu noi în bagajele pentru viitor. Dar cu deosebire să înţelegem că nu vom putea regenera societatea dacă, întâi şi întâi, nu vom regenera concepţia despre muncă, dacă nu vom învăţa lecţia lucrului bine făcut.
Citește pe Antena3.ro
