Lena Constante

Lena Constante s-a născut la Bucureşti în 1909. Era foarte interesată de artă populară românească. Se va căsători mai târziu cu etnomuzicologul Harry Brauner. În 1954 fondează Teatrul Ţăndărică împreună cu Elena Pătrăşcanu, soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Deşi nevinovată, devine astfel acuzată în procesul politic intentat acestuia, şi este acuzată, împreună cu Harry Brauner, la 12 ani de închisoare.

elsaexarhu.wordpress.com

În timpul procesului, în momentul pronunţării sentinţei, Lena Constante a încercat să îl consoleze pe Harry Brauner şi a reuşit să îi şoptească la ureche: "nu fi trist"!

Harry a mărturisit mai târziu că aceste cuvinte de o delicateţe şi o forţă incredibile, l-au îmbărbătat de-a lungul detenţiei.

Inteligenţa şi forţa morală a Lenei Constante, talentul şi originalitatea picturilor şi a tapiseriilor, fac din ea o eroină, aproape personaj de ficţiune.

"I-am declarat la un moment dat, când s-a pus problema mai serios: «Harry, eu înainte de 40 de ani nu mă căsătoresc, fiindcă vreau să îmi fac meseria de pictor şi dacă am un menaj, un bărbat, copii, casă, n-o să reuşesc. Asta nu-i meserie să o faci aşa...
Când am împlinit 40 de ani nu ne-am putut căsători, iar apoi am ajuns amândoi la închisoare. Ne-am căsătorit când el era la Viişoara, în domiciliu forţat. A fost o căsătorie de un comic nebun. La masă, pe care am pregătit-o foarte frumos, am invitat doi deţinuţi. Când au intrat în casă şi au văzut totul împodobit cu flori şi atâtea feluri de mâncare, s-au emoţionat. Au început imediat să plângă şi ne-am pus şi noi pe bocit.»"

Acest pasaj din "Evadarea Tacută" este o mărturie a atrocităţilor de care omenirea este uneori capabilă, dar mai ales o dovadă că superioritatea, demnitatea şi curăţenia morală sunt posibile.

"În celula de lângă closet mi s-a părut că aud un om tuşind. Mi s-a părut că aud vocea lui Harry Brauner. Trebuia cu orice preţ să fiu sigură că e el. Paznicul mergea întotdeauna în faţa mea. Cu respiraţia tăiată, la a doua ieşire, lipindu-mă de uşă, am întredeschis o secundă vizeta. Era acolo, intins pe pat. Dar cum să comunic cu el?

O noapte întreagă îmi răsucesc mintea ca să găsesc o soluţie. Să-i scriu. Să-i arunc hârtia în celulă prin deschizătura de deasupra uşii.

La prima ieşire, de dimineaţă rup şi ascund marginea albă a unui ziar vechi ce servea de hârtie igienică. Dar nu am creion, nici cerneală. Cu ce să scriu? Pot să înlocuiesc peniţa cu o aşchie de lemn. Cu unghiile, smulg una din scândura care astupa fereastra carcerii. Voi scrie, deci, cu aşchia aceasta şi cu sânge. Mijlocul cel mai uşor de a-mi procura sânge? Să-mi muşc mâna. Aleg un loc pe dosul mâinii stângi. Între degetul mare şi arătător. Acolo unde, când ţii pumnul închis, carnea face o cută. O apuc cu dinţii. Iau prea multă carne. Mă doare, dar dinţii nu intră în carne. După mai multe încercări, fără îndoială prea timide, dar totuşi dureroase, dinşii refuză să muşte. Faptul acesta mă scoate din sărite. Nu pot permite acestei cărni nenorocite să fie mai puternică decât voinţa mea. Mai puternică decât mine. Mă muşc din nou. Cu furie. De mai multe ori. Muşc din ce în ce mai tare. Întâi îmi zmulg pielea. În sfârşit, apare puţin sânge. Prea puţin. Muşc din ce în ce mai adânc. Sânge. O picătură. Încă o picătură.

Scriu numai câteva cuvinte... Ţin scrisoarea în mână făcută pumn. Mi-e îngrozitor de frică. Arunc hârtia prin deschizătură. Dar nu am auzit-o căzând. Aştept câteva clipe, Harry nu tuşeşte, nu răspunde. Tăcere. Scrisoarea mea nu a găsit-o. Sau nu a înţeles-o. Sau poate nu era în celulă în clipa aceea...."