Liniile de tramvai

Ies uneori noaptea tarziu in balcon si am parte de acelasi spectacol: se repara liniile de tramvai.

Reparatiile incep de indata ce se schimba linia veche cu una noua. Si continua noapte de noapte, pana ce linia noua nu mai poate fi reparata si trebuie inlocuita. De douazeci de ani, asta vad noaptea tarziu, cativa muncitori foindu-se de o parte sau de alta a liniei de tramvai. Si, la lumina fantomatica a aparatelor de sudura, umbrele lor lungi prelingandu-se pe fatadele blocurilor. E foarte probabil ca numarul noptilor in care nu se repara linia de tramvai sa fie mai mare ca al noptilor cand vin sudorii. Ce om insa tine minte noptile in care nu se intampla nimic? E destul sa iesi in balcon in cele cateva nopti cand se repara linia de tramvai ca sa faci analogii stanjenitoare cu viata ta, pe care, tot asa, mai mult o repari decat o traiesti. Si chiar cu Romania, care o duce numai cu carpeli si completari. Dar completari la ceva ce n-a fost niciodata intreg.

Cei mai multi locatari ai blocurilor din intersectia unde se lucreaza mereu la linia de tramvai nu-si pun intrebari. Habar n-au ca e vorba de o problema nationala. Nu a liniilor de tramvai, ci a tuturor lucrurilor care, in Romania, n-au, ca in toata lumea, un inceput, un mijloc si un sfarsit. Care se nasc moarte si apoi sunt sudate, innodate, lustruite si peticite, ca sa para, daca nu vii, macar asemanatoare cu cele vii.

Ar trebui sa spun ca nu inteleg cum la altii liniile de tramvai mai intai sunt bune si abia dupa niste ani cer reparatii. Dar as minti, deoarece nu mai vreau sa inteleg. E un efort care nu duce nicaieri. Iar ce reusesc uneori sa pricep ma sperie. Daca liniile de tramvai ar fi reparate dimineata, n-as mai face analogii. Dimineata, chiar si pesimistii cu o dominanta psihotica se lasa luati de val. Le face bine soarele, lumina si caldura, ii stimuleaza, le amorteste nervul critic. Noaptea insa toti romanii, chiar si cei care ziua nu se omoara cu ganditul, fac analogii. Sau simt analogiile. Ies in balcon sa fumeze si truda sisifica de la liniile de tramvai le da un sentiment consolator. O senzatie de "Ce rost are?", care trimite la tot ce nu se leaga in vietile lor, la tot ce nu le merge. "Ce rost are sa te zbati, sa adormi framantat de griji - le spune spectacolul nocturn din intersectie - , daca totul in jurul tau se strica, se termina repede, daca nimic nu dureaza? Linia de tramvai e de otel, sub ea e un strat de beton si totusi stricarea incepe chiar din clipa cand e montata?!!"

Spre dimineata, oamenii care inca mai stau in balcon si asteapta sa vada cum se termina reparatiile, prind primele tramvaie din zori. Tramvaiele trimise din depou pe linie sa-i faca proba. Sunt vechi tramvaie nemtesti, primite cadou din München, dupa ce au slujit in Germania douazeci de ani. Nu-s ele perfecte, dar cu reparatii usoare merg mai bine decat altele noi. Si, ce-i mai important, reusesc sa stea in picioare si pe liniile noastre, dupa ce acestea suporta reparatii majore.