Mai mult decât o rază de speranţă

Care va fi semnul că recesiunea a devenit trecut, intrând în istorie? Vom şti că am ieşit din recesiune numai după ce România va fi înregistrat mai mult PIB, deci mai multe valori adăugate. Un plus, aşadar, de producţie de bunuri şi de servicii, care să dureze cel puţin două trimestre, unul după altul.

Recesiunea, care a venit peste noi la începutul anului 2009, ne-a surprins cu adevăruri nu tocmai lesne de acceptat de societatea românească: închideri de companii, şomaj, bani mai puţini şi mai scumpi. Timpul începuse să nu mai fie pentru noi doar o idee ce leagă zile, săptămâni, luni, ani. Calendarul. Înţelegeam deja că tot rupând foi din calendar una după alta, fiecare zi, fiecare săptămână, fiecare lună aduceau în viaţa noastră întâmplări ce dădeau contur contracţiei economice.

Am înţeles încet-încet că adunând faptele - bune sau rele, folositoare sau nefolositoare, raţionale sau iraţionale, bine gândite sau haotice - dobândeam imaginea exactă nu numai a scăderii PIB-ului, ci şi a măsurilor anticriză. Pentru că, privindu-se în oglinda unei lumi în criză, obsedată de creşterea economică şi de finanţarea ei, România s-a văzut dintr-o dată silită să caute soluţii pentru aceste două probleme grele.

Unei bune părţi a populaţiei i se păruse, începând din anul 2000, cu deosebire în anii 2004-2008, că trăieşte momente de exuberanţă. Fiindcă, adeseori, ţara noastră s-a confruntat cu situaţii care ne trezesc astăzi stări nostalgice. Se adunau mulţi bani, chiar prea mulţi uneori, băncile copleşeau populaţia cu credite, mai departe cererea de consum copleşea oferta, iar oamenii consumau, consumau...

N-am avut însă răgazul să ne bucurăm prea mult timp de aerul proaspăt şi tare al unei dimineţi cu care noi nu eram deprinşi. După câţiva ani de bunăstare, desigur pe datorie, a venit criza şi au început imediat întrebările. Şi problemele. Multe, dramatice, dureroase. Erau multe întrebări şi puţine răspunsuri. Multe probleme şi puţine soluţii.

Vremurile noi, de criză, au început să dea pe faţă toate rănile societăţii. Adunate în zeci de ani. Zgândărite, de multe ori cu duritate, au început să ne doară.

Aveam la îndemână o soluţie rapidă şi eficientă? Se spune că obişnuinţa e a doua natură. Timp de două decenii, începând din 1990, ne obişnuisem să aşteptăm bani de la FMI în momente critice, să primim bani de la FMI şi, prin vocile unor cercuri politice sau economice, să ne răfuim cu FMI. Aşa că, atunci când ne-am trezit cu criza în curte, gândul de a apela la FMI s-a născut firesc. Era, desigur, un inconvenient: pretenţiile acestui for. A fost însă depăşit.

Pentru că, deşi pretenţiile FMI sunt mari, ele se rezumă la performanţe economice. Nu impune politici economice, nu cere programe de guvernare. Pretinde doar performanţe macroeconomice şi rigoare în aplicarea unor strategii de ajustare. Aşa că, în primăvara lui 2009, acordul de împrumut încheiat cu Comisia Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială a devenit de fapt cel mai eficient program anticriză al României. Cerându-ni-se în schimb acţiuni energice pentru reducerea deficitului fiscal, a pierderilor din economie şi pentru legarea salariilor de productivitate.

Ce am primit? Împrumuturi directe, care de această dată - am în vedere banii de la FMI - n-au mai ajuns doar în rezerva Băncii Naţionale, ci au fost folosite şi la acoperirea deficitului bugetar.

Acordul în cauză este mai mult decât o rază de speranţă că în acest an vom avea parte de relansarea economiei. Fie şi numai cu o creştere de 1,3%. Ar merita totuşi în 2010 să fie forţat şi un salt calitativ al PIB, care să fie adăugat sporului cantitativ. Fapt ce ar face posibilă o creştere economică sănătoasă. Bazată pe concurenţă, pe competitivitate şi pe eficienţă.