x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mai tristă ca ploaia

0
Autor: Ana-Maria Păunescu 05 Dec 2010 - 17:58

Pe vremea asta imprevizibilă, totul e posibil. Am aşteptat veşti, am lăsat vântul să-mi intre prin mânecile subţiri ale paltonului de doliu, m-am plimbat ezitant prin parcul de lângă casă, cu picurii pe urmele mele, cu ochii pierduţi într-un orizont pe care nu-l mai pot ajunge din urmă. M-am încheiat la nasturii de sus când am văzut cât de tare bate vântul şi am căutat insistent mănuşile negre în buzunarul din faţă al genţii care-mi trăgea umărul drept în jos. Cicatricele ultimelor săptămâni se acutizează cu cât se apropie mai mult iarna, cu cât străzile foşnesc mai puternic a sărbătoare. A trecut şi 1 Decembrie, primul 1 Decembrie fără tata, fără cel care m-a învăţat să cred în ţară şi în Unire. Parcă nici n-a fost, aşa discret s-a dus această primă zi de iarnă. Îmi dau seama, cu fiecare clipă, că vechile semnificaţii ale vieţii mele trebuie resuscitate şi nu ştiu dacă sunt în stare să fac asta.

Frigul monoton mă indispune. Nici măcar nu e furtună. Nici măcar nu-i viscol. Pe trotuarele acestea înguste, care-mi apără generos paşii rătăciţi, e un fel de anotimp al nimănui. Ceasul de pe mâna stângă îmi aminteşte, enervant de des, că trece timpul şi nu se schimbă nimic. Totul pare aşa inutil... Mi-am dat seama că mi-e greu să plâng când plouă. Nu îndrăznesc să recunosc că nu mi-e bine, mă simt vinovată, nu am curaj să-mi asum tristeţea, mi se pare că mă vede prea multă lume, atunci când aud picăturile lovindu-se de geam. Chiar acum, când încerc să găsesc coerenţă în mulţimea de gânduri cu care mă lupt, ecoul ploii de decembrie mă intimidează. Mă simt responsabilă faţă de dumneavoastră, pentru că ştiu că rândurile mele nu se pierd, ci ajung la cei care vor să le înţeleagă.

Nu încerc să dau sfaturi, dar vreau să împărtăşesc cu cei mai dragi deziluzia pe care o simt seară de seară, când văd că tot ce-am trăit toamna aceasta e adevărat şi că toată disperarea mea şi a familiei mele, din păcate, nu vă e necunoscută. Nu vă feriţi de doliu, mai devreme sau mai târziu toate se traduc prin aceeaşi ecuaţie simplă, prin aceeaşi balanţă cinică, dintre viaţă şi moarte. Mama nu m-a lăsat niciodată să-mi cumpăr multe haine negre. De parcă negrul din şifonier atrage sfârşitul... E adevărat, nici eu nu am insistat să-mi întunec orizonturile înainte de vreme şi, până de curând, nici măcar nu voiam să cred că există moarte, nu-mi ridicam privirea spre candelele care ardeau în amintire, nu mă identificam total cu lacrimile celor din jur, nu concepeam că finalul nu ocoleşte pe nimeni şi nici măcar nu-şi anunţă sosirea.

Plouă a singurătate şi mi-e ruşine că sunt mai tristă ca ploaia. Mi-e foarte frică de acest dezechilibru în care m-am trezit, de inconsistenţa propriilor planuri, de iluziile imposibile pe care îndrăznesc să mi le fac, e adevărat, tot mai rar, tot mai timid, tot mai pe fugă. Oglinda în care trebuie să mă privesc de vreo lună încoace nu-mi mai arată nimic cunoscut. S-au schimbat toate reperele. În conştiinţa mea, ideea de supravieţuire şi-a modificat definiţia. Mi-am dat seama că lupta de fiecare zi pentru mai bine nu trebuie, indiferent de scuză, să concureze cu lupta esenţială pentru existenţă. Normalitatea pe care mi-o amintesc acum, în rezumatul lunilor trecute, mă îndatorează şi mă face să-mi condamn ezitările. Când mă gândesc că acum puţin timp mi se părea că sunt matură, mi-e ruşine de îndrăzneala mea. Nu, nu era aşa, era o aparenţă fragilă, era o minciună nevinovată cu care-mi plăcea să-mi întâmpin dimineţile. Abia acum înţeleg, amintindu-mi tot ce-a fost, cât de mult am încercat să-mi prelungesc copilăria, cu câtă disperare mă cuibăream în braţele tatei de fiecare dată când ne luam rămas-bun, cât de mult conta să ştiu că el îşi face griji pentru mine, cât de important era să văd că mă apără de toate răspântiile necugetate ale zilelor noastre.

S-ar putea să vină îngheţul. Şi, poate, şi ninsoarea. S-ar putea să nu mai fie loc de noi, de atâta alb şi de atâta disperare. S-ar putea să fie nevoie să încetinim ritmul aberant cu care trăim, uitând esenţialul şi evitând adevărurile. Mi-e dor de lumea mea de dinainte, cu care am crescut şi pe care nu am apreciat-o, din obişnuinţă. De când m-am apucat de scris, de când aceste rânduri haotice au început să prindă viaţă, parcă s-a mai potolit ploaia. Acum pot începe eu să plâng. Nu mai există concurenţă.

Citeşte mai multe despre:   editorial

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de