Manualul afacerilor de talcioc

In Franta, talciocurile sunt o problema de stat. Mai bine zis, solutia unei probleme de stat.

In Franta, nu exista oras, targ sau comuna mai mare care sa nu incurajeze comertul numit la noi "de vechituri", iar la ei, "de chilipiruri", deoarece la talcioc se produce in chip natural o revalorizare a tuturor bunurilor sortite uitarii sau lazii de gunoi. Si in Statele Unite, dezvoltarea unei vaste retele nationale de talciocuri e o chestiune de reconsiderare la amanunt a patrimoniului cultural.

In fiecare lucru iesit din mana omului incape o istorie intreaga. La noi, talciocurile sunt un fel de rusini ingaduite de primarii. Desi existenta unor piete bine randuite, cu o ecuatie fiscala ce incurajeaza munca la taraba si-i da publicului cumparator sentimentul unui parteneriat decent, ar trebui sa fie o preocupare prioritara. In Franta, milioane de cetateni traiesc din talcioc, ocupatia devenind un fapt emblematic pentru grija de trecut a francezilor. Talciocurile Frantei sunt recomandate turistilor pe acelasi palier de interes si calitate cu marile hoteluri si restaurante. Nici un american nu-i american destul daca n-a colindat faimoasa "Piata de purici" si n-a lasat aici cateva mii bune de dolari.

Suntem convinsi ca trecutul, traditia, experienta ne invata numai ce-i bun. In materie de comert cu anticuri, traditia, la noi, n-a fost nicicand una bogata si stimulatoare. Deprinderile, regulile si ratiunile negotului cu anticuri de la noi sunt paguboase. Unii le considera de-a dreptul dezonorante. Iar cand zic unii, ma refer indeosebi la edilii care isi fac din prigonirea talciocurilor si a negustoriei cu de toate si nimic o chestiune de program, de biruinta manageriala.

Primarii nostri, fie ca-s din Capitala, fie din provincie, nu stiu ce-i acela un targ institutionalizat cu "vechituri", deoarece, innaditi la masini scumpe si protocoale costisitoare, dispretuiesc cand merg in Vest tot ce nu cunosc. Ei nu au cum sa inteleaga faptul ca saracia isi gaseste si singura un liman, daca nu i se pun piedici. In talciocurile noastre, asa cum sunt ele vitregite prin gropi din marginea urbei si cu stigmatul cuiburilor de hoti, mii si mii de necajiti practica negustoria de supravietuire. Tot de aici insa, numerosi colectionari si patroni de consignatii aduna o marfa care, repusa in conditia dintai si capatand o identitate, face si un pret compatibil cu produsele similare din targurile de chilipiruri europene. Lucrand la o carte despre patima colectionarului, am consultat mai multe ghiduri ale talciocurilor, celor din Polonia, Cehia si Rusia dedicandu-li-se pagini intregi. In nici un ghid nu figura Romania. La drept vorbind, nici n-ar avea cu ce. Stiu demnitari de toate rangurile care bat duminica de duminica talciocurile din Pantelimon si Militari, care-si rotunjesc colectiile cu obiecte cumparate pe te miri ce, care blesteama noroaiele si dezordinea, dar nu se simt deloc obligati sa le ordoneze. Din sutele de mii de camioane care se muta de colo-colo saptamanal pe continent, probabil ca s-ar indemna cateva zeci si pe aici, spre talciocurile noastre. Si nu cu ce socotim noi ca arunca altii, ci cu tot ce salveaza de la pierzanie si neant altii.