Marea traversare

Bucureştiul n-are zone, cartiere sau ieşiri, ca toate capitalele, are capete. Eu locuiesc într-un capăt din centrul oraşului, la Piaţa Obor.

Se poate spune şi altfel, că Bucureştiul are mai multe centre, din care unul e un capăt de piaţă. Sau că piaţa e un capăt de centru. Din acest motiv, dar şi din altele, e foarte greu să-i explici unui străin cum poate să ajungă la tine dacă nu are cameră la un hotel din Centru, ci într-o mahala, la neamuri. Străinul care mi-a telefonat zicând c-ar dori să ne vedem, e de fapt un român stabilit de patruzeci de ani în Canada. Omul ştia vechile capete ale oraşului. Rudele sale însă locuiesc într-un capăt mai nou.
Iau un taxi şi în douăzeci de minute sunt la tine, a zis el. E vineri, l-am lămurit eu, şi toată lumea pleacă dinspre Centru spre capetele Bucureştiului, iar unii şi spre capătul ţării. Or, tu vii dintr-o margine de centru. Dac-ai vorbi fără accent, ai face doar două ore şi jumătate. Însă ai acent şi taximetristul o să te învârtească vreo patru ore prin tot oraşul, explicându-ţi că astfel evită traficul. Cu puţin noroc nimereşti un taximetrist de treabă, care te aduce în numai două ore, dar cu un tarif de avion. Ai ieşi mai ieftin cu avionul. Dacă, bineînţeles, ar exista nişte curse Valea Ialomiţei – Bucur Obor. Cel mai simplu ar fi să-mi faci o vizită luni dimineaţă, când toate capetele vin spre Centru. Vinerea, i-am mai zis, orice problemă de trafic e dublată de una de soartă. Depinde ce stă scris în zodia ta. Poate că ţi-e scris să ne vedem azi, Mare e Dumnezeu! Soarta poate fi şi ajutată, aşa că ia un autobuz până în Piaţa Unirii, iar de acolo te urci în tramvai. Te sfătuiesc să-ţi ţii ambele mâini în buzunare. Dacă ai zece buzunare, ţii câte o mână în fiecare. Vei spune că asta nu-i posibil. Ai să vezi că-i posibil. La câte mâini au hoţii de buzunare, o medie de patru mâini la fiecare om cinstit nu-i mult. Nu trebuie să te miri că oamenii traversează strada pe roşu. Cei mai mulţi scapă. Bucureştiul n-are locuitori, ci statistici. Piaţa Unirii e cea mai mare intersecţie din România.  Farmecul ei constă în absenţa indicatoarelor. Cele care există sunt pentru oamenii care n-au nevoie de indicatoare. La voi, la Montreal, până şi cel mai prost individ nimereşte unde trebuie, fiindcă există indicatoare pentru toate categoriile de proşti. La noi, proştii trebuie să mai aştepte. Statistic, doar unul din treizeci de pietoni îţi poate spune de unde poţi să iei tramvaiul. Când cobori din tramvai zici Doamne ajută!, dacă e mult popor în preajmă zici Doamne iartă-mă! şi o apuci drept, printre maşini. Poţi să cobori civilizat în pasaj, însă strici statistica locului.
Iar dacă, în sfârşit, reuşeşti să străbaţi şi barierele de ţigani, care vând ce nu-ţi trebuie, şi puhoiul de ghicitoare, care ţi se agaţă de haine de parcă ar fi să se înece, poţi spune că ai ajuns unde trebuie. Şi încă repede, în doar o oră şi jumătate, plus TVA-ul.