Marian Nazat: Din sala de judecată

România trăieşte haotic şi bezmetic, imprevizibil, nesocotind orice predicţie, şi cum Dumnezeu să ceri Justiţiei dreaptă cumpănire? Adesea, mă gândesc că oamenii n-au vădit deloc inspiraţie când au ales o femeie, şi aia cu ochii acoperiţi, să le întrupeze idealul justiţiar. Era mai nimerit chipul unui copil, cu ochii lui nevinovaţi şi candizi...

"JVS" şi "LEX" scrie pe peretele din faţă al sălii de judecată. Cândva, aici, dreptul unei legi adecvate politic i-a trimis la moarte pe Iuliu Maniu, pe Ion Antonescu şi pe mulţi alţii. Atunci, istoria a silit politica penală să se debaraseze de oamenii vechii puteri, înmormântată prin dictatele internaţionale postbelice. Activiştii-magistraţi au executat cu zel greţos sentinţele de condamnare, iar zorii noii ere au dat năvală în România abia eliberată. D-ale istoriei.
Acum, în sala aceasta, ce s-ar cuveni transformată în muzeu şi-n care, din când în când, n-ar fi de prisos să se "si­mu­leze" procesele celebre ale nemerniciei româneşti, intră un tânăr negricios. I se strigă numele, laolaltă cu numărul de dosar, şi doi paznici îl împing la microfon. Insul e născut chiar în 1989, în de­cem­brie, are vârsta României recente... şi cam seamănă cu ea, sărmanii! Tricoul îi atârnă lălâu şi murdar peste pantalonii lipsiţi de culoare, de atâta nespălare.  Un crac e sumes sub genunchi, iar celălalt deasupra gleznei. Lipăeşte cu tălpile goale şi crăpate pe gresia rece şi-şi mişcă necontrolat braţele vânjoase. Desculţul nu-nţelege nimic din rechizitoriul citit de judecător şi habar n-are de ce e acolo. Cu minţile rătăcite, locul lui ar trebui să fie într-un sanatoriu, nicidecum în boxă. Vorbeşte dezlănat, cu poticneli lungi, se frânge caraghios şi se bălăngăne întruna, stricând... solemnitatea procesului. În România, cea cu actele de stare civilă primenite la sfatul popular din Bruxelles, reforma justiţiei se înfăptuieşte cu desculţi; se glosează la nesfârşit despre acquisul comunitar, dar noi n-avem ciubote şi acoperişuri pentru amărâţii născuţi în vâltoarea tranziţiei capitaliste.

***

Ies din sala instanţei supreme. Clientul meu trage după el o ditamai pedeapsa de opt ani pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale cu zece ani în urmă. Paguba n-a fost mare, undeva pe la jumătate de miliard, în banii ăia vechi, dar, demult, păgubaşul a primit ce i se cuvenea şi s-a simţit îndestulat până la ultima centimă. O afacere comercială, vasăzică. Nu, au hotărât alţii, e înşelăciune şi tam-nisam alt destin. Unul penal, cu ceva pârnae şi umilinţă pe măsură, la nici 30 de ani.
Lângă uşă ne întâmpină un ţânc cu nişte ochi largi şi rotunzi cât să te pierzi în inocenţa lor tulburătoare. Să aibă, bănuiesc, vreo 5 ani. "Tati, ai terminat procesul?", îl întreabă pe omul din dreapta mea. În loc de răspuns, tatăl îşi îm­bră­ţi­şea­ză odorul, îl sărută pe obraji şi, în­so­ţit de soţie, părăseşte casa speranţelor năruite. Cei trei sunt frumoşi şi tineri ca o reclamă reuşită, dar nu se ştie ce le va re­zerva verdictul final. Acasă îi aşteaptă alt prunc, prea mic să priceapă drama abă­tută asupra părintelui său. Căruia cineva i-a hotărât soarta altfel decât se cuvenea, şi cine cutează să parieze pe revenirea la buna rânduială? România trăieşte haotic şi bezmetic, imprevizibil, nesocotind orice predicţie, şi cum Dumnezeu să ceri Justiţiei dreaptă cumpănire?
Adesea, mă gândesc că oamenii n-au vădit deloc inspiraţie când au ales o femeie, şi aia cu ochii acoperiţi, să le întrupeze idealul justiţiar. Era mai nimerit chipul unui copil, cu ochii lui nevinovaţi şi candizi...

***

În altă sală e o îmbulzeală de nedescris. "Ţarcul" amenajat pentru inculpaţii arestaţi e ticsit cu bărbaţi şi femei nespus de agitaţi. Câţiva  interlopi se uită crunt împrejur. Îşi caută din privirile întunecate tovarăşii de fărădelegi rămaşi "afară" şi rudele cu dare de mână. Îi găsesc cu uşurinţă în forforteala stârnită de zăngănitul cătuşelor, şi căutătura li se îmblânzeşte. Ceata asta fioroasă, despărţită doar de un gărduleţ păzit de "mascaţi", a pus stăpânire pe toată încăperea. Cine să li se împotrivească, cine să-i pună la punct, de vreme ce strada le aparţine fără tocmeală? România sălbăticită capitalist a zămislit batalioane întregi de ipochimeni cu cefe de bivol şi bicepşi de docheri, raşi în cap, de parcă industria autohtonă nu lucrează decât pentru sporirea terorii pe ţeasta de locuitor. Şi-s cu toptanul astfel de "fabrici", fiindcă, oriunde mergi, te loveşti de brutele scopite de sensibilitate şi milă. De omenesc.