“Melancolie, melancolie…”

S-au împlinit anul acesta, pe 18 ianuarie, cinci ani de când poetul Grigore Vieru s-a mutat într-o veşnicie pe care puţini dintre noi sunt pregătiţi să o accepte. Poveştile mele cu şi despre acest om incomparabil sunt multe, dar am tot scris despre ele, în anii care s-au scurs de la adio. În dimineaţa aceasta, însă, m-am trezit cu un cântec în minte. Un cântec pe versurile sale.

Grigore Vieru nu a fost doar un poet din Basarabia care şi-a dorit, toată viaţa şi toată moartea, să vadă ţara întreagă. Grigore Vieru nu a fost un poet izolat, care a scris numai despre mamă şi despre casa părintească, aşa cum unii dintre contemporani se grăbesc să eticheteze volumul care îi poartă semnătura. Pe lângă poezie, Vieru a iubit mult şi muzica. Şi-a dorit ca gândurile sale să prindă sens pe portativ şi să ajungă la inimile oamenilor simpli, oamenii aceia care ştiu să ducă mai departe un cântec, din generaţie în generaţie, dincolo de orice alte amănunte.

Multe piese ale regretaţilor Doina şi Ion Aldea Teodorovici sunt pe versurile sale. “Eminescu”: “La zidirea soarelui, se ştie,/Cerul a muncit o veşnicie,/Noi muncind întocmai ne-am ales cu/Ne-am ales cu domnul Eminescu...”. Sau “Pentru ea”: Pentru ea la Putna clopot bate/Pentru ea mi-i teamă de păcate,/Pentru ea e bolta mai albastră -/Pentru limba noastră.//Dumnezeu prima oară/Când a plâns printre astre,/El a plâns peste ţară/Cu lacrima limbii noastre.”. Sunt cântece pe care arhivele le scot de sub povara lacătelor de multe ori când se întâmplă ceva grav şi e nevoie de dovezi pentru a merge înainte, pentru a ilustra o despărţire sau o clipă de dor.

Dar Grigore Vieru nu a scris doar despre Eminescu şi despre limba română, pe care a iubit-o cu o disperare aproape periculoasă. În serile de taină în care câte o muzică veche ne alină cât de cât suferinţele, la petreceri sau la mesele în familie, se ascultă cântece care sunt pe versurile aceluiaşi poet basarabean. Cine n-a auzit şi n-a murmurat, măcar la un botez, “Melancolie”? Ştiaţi că poezia aceasta, care dă sens muzicii pe care se dansează la mai toate nunţile, e a lui Vieru? Probabil că mulţi dintre dumneavoastră, da. Dar pentru ceilalţi, se cuvine o aducere aminte: “Eu nu mă-ntreb de unde vine, vine,/De unde doru-şi ia izvorul, izvorul/Mă luminez şi-mi pare bine, bine/Când vine dorul, când vine dorul.//Melancolie – dulce melodie,/Melancolie – misterios amor./Melancolie, melancolie/Din armonia inimii cu dor.(...)”.

Poate aţi ascultat-o vreodată pe Anastasia Lazariuc cântând “Merg pe pământ/
Şi sun ca vioara./Toate îmi par că sânt/Prima oară./Ca un copil/Aştept dimineaţa,/Până la lacrimi/Mi-e dragă viaţa.//Orice splendoare/Mă doare,/Mă doare-această floare/Şi frumuseţea ta,/Şi frumuseţea ta!/Şi-această zi/Ce mâine nu va mai fi,/Nu va mai fi! (...)”. Tot ale lui Grigore Vieru sunt versurile. Iar exemplele pot continua. Şi vor continua.

Frumoasă moştenire ne-a lăsat poetul pe care devreme, mult prea devreme, tristul nostru prezent a început să-l uite. Partea bună este că un om aşa de generos ca Grigore Vieru n-o să ne ceară niciodată să o şi merităm...