Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Restitutio in integrum" - noul fundamentalism legislativ al proprietăţii - m-a făcut încă de la lansarea sloganului să îmi pun cu adevărat problema integrităţii. Însă a celei mintale a iniţiatorilor, cât şi a beneficiarilor acestor legi. Deopotrivă, sloganul mi-a pricinuit şi un exerciţiu de imaginaţie. Am presupus că Vitoria Lipan, eroina din Baltagul lui Sadoveanu, ar fi abandonat demersul său justiţiar, mulţumindu-se cu înmormântarea soţului asasinat. În acest caz, cu siguranţă că peste ani, ipoteticii moştenitori ai criminalilor Bogza şi Cuţui, cu turmele "naţionalizate şi colectivizate" prin cunoscutul rapt comunist, ar veni astăzi - scoţând din dosul icoanelor acte prăfuite, "cumpărate" de la vreun notar al vremii - şi ar revendica prin restitutio in integrum despăgubiri etatiste pentru amintitele averi behăitoare confiscate. Inocenţi şi neştiutori, poziţia lor nu ar avea nimic condamnabil şi nici vreo legătură cu baltagul care le împroprietărise strămoşii.
Această "intelectuală analfabetă" - cum o numea Alexandru Paleologu - a ţinut însă loc de "instituţii abilitate" - poliţie, parchet, judecătorie, călău - într-un loc tradiţional lipsit de autoritate publică - România - eroina cunoscând perfect amintita lipsă. Ne place sau nu, Mioriţa şi Baltagul, dincolo de statutul de piscuri literare, sunt oglinzile fidele ale unei stări de fapt care, "acum şi aici", a îmbrăcat chipuri noi, mărturie stând strada, presa şi dosarele din instanţe. Cert este că "baltagul" a fost de-a lungul istoriei făuritorul mult prea uzitat al unor averi, lui adăugându-i-se, după caz, semnătura unor dregători, voievozi, prelaţi sau obscuri notari, ale căror "acte doveditoare" au dobândit în ochii clicilor politice, dar şi ai "prostimii", adevărate calităţi metafizice.
E drept că el a îmbrăcat şi forme rafinate - numai bune de resuscitat după '89 - fostul ministru de Finanţe, Constantin Argetoianu, pomenind în memoriile sale despre "fondul de rulment al corupţiei", pe care industriaşii Malaxa şi Auschnitt l-au avut şi folosit în permanenţă. Un "baltag" financiar, mânuit cu manşete albe.
Apelul politicienilor la modele istorice, la acte îngălbenite, bune doar de arhivele muzeelor, discursurile de bodegă electorală şi agitarea în loc de argument a clişeului României interbelice - o idilică "Arcadie" - sau a altor timpuri de "voinicie", s-au dovedit extrem de costisitoare.
De la proprietatea în comun, expresie a etatizării abuzive, s-a sărit la clamarea necondiţionată a proprietăţii private - care a devenit "sfântă" - şi la blamarea statului, deşi e instituţia necesară domeniilor care garantează viaţa. Patrimoniul natural, cel de care depinde, la propriu, supravieţuirea, a suferit din plin efectele nedorite ale ultimei gândiri extreme. Întrucât, cu riscul de a fi numit "criptocomunist", afirm răspicat: la originea "bolii" mediului - alterarea ecosistemului forestier carpatin fiind în prim-plan - s-a aflat şi se află libertatea necondiţionată, însemnând "acum şi aici" lipsa oricăror reguli şi criterii, în care proprietatea privată şi optica profitului "Cu ce-i al meu fac ce vreau eu!" poartă întreaga culpă. Nimic mai grav decât punerea acestui ecosistem uriaş la cheremul unor conştiinţe pitice. Căci o populaţie care, majoritar, consumă "pe pâine" manele şi fotbal nu are cum fi frământată de soarta "inocenţilor Terrei": "râul, ramul", păstrăvul. Şi nici de propria soartă...
Într-un februarie trecut, locuitorii unui sat dobrogean jucau fotbal cu lişiţe şi raţe sălbatice vii, înţepenite de ger pe un iaz privat îngheţat. Într-un martie, câţiva proprietari de pădure din Negrileasa - din "mirifica Bucovină" - s-au distrat aruncând cu petarde în bârlogul unei ursoaice sălăşluite în proprietatea lor, până când aceasta a ieşit cu puii la subsuoară, fugind înfricoşată spre altă... proprietate. Spiritul inevitabilei Românii reale, generând de la defrişări la hecatombe cinegetice şi cianuri "alchimice", este sintetizat de versurile lui Nicolae Labiş: "Lemn roş de tisă, lemn însângerat/ Cu lacrimi roşii, plânse de răşină/ Tisele-n codri s-au împuţinat/ şi totuşi eu te curm din rădăcină." Vreme de 20 de ani, decidenţii s-au ferit de diagnosticul maladiei ecosistemelor vitale, inventariind doar simptomele: despăduriri, viituri, inundaţii, alunecări de teren, scăderea numerică a speciilor sălbatice.
A recunoaşte, într-al 12-lea ceas, faptul că economia de piaţă şi dreptul de proprietate se pot exercita în România reală, doar asupra terenurilor agricole şi imobilelor, excluzând din aplicaţia restitutio in integrum ecosistemele vitale - forestier carpatin, deltaic, luciuri de apă sălbatică, "zone umede" etc. - cele de care depinde calitatea vieţii - ar fi o necesară dovadă de responsabilitate şi patriotism. Una pesemne prea târzie...
