Mircea Eliade - A nu mai fi roman!

Oceanografie
A aparut acum, de curind,  o noua moda printre tinerii intelectuali si scriitori: a nu mai fi romani, a regreta ca sint romani, a pune la indoiala existenta unui specific national si chiar posibilitatea inteligentei creatoare a elementului romanesc.

Oceanografie
A apărut acum, de curînd,  o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sînt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gîndi valorile universale; ei nu spun: "Nu mai sînt român, pentru că sînt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern". Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul, pentru că sînt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sînt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat pînă în gît de destinul acesta de a fi şi a rămîne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sînt o rasă incapabilă de gîndire, incapabilă de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe.

Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încît îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura "românească" nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc., etc. – toţi, dar absolut toţi sînt străini. Sînt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sînt deştepţi, sînt şmecheri, dar nu sînt nici gînditori, nici creatori.

Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc au alte argumente. Este din Oltenia? Sînge sîrbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania? Sînge unguresc. Cunosc cîţiva moldoveni care spun cu mîndrie: "Am sînge grecesc!" sau "Strămoşu-meu a fost rus". Singura lor şansă de a fi oameni adevăraţi este de a-şi dovedi că originea lor nu este curat românească.

Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atîţia intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atîta frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.

Toţi tinerii aceştia au de făcut obiecţii neamului românesc. Mai întîi, spun ei, românii sînt deştepţi, şi asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufleteşti, cine nu capătă insomnii din cauza meditaţiilor şi agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei şi al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă "Neant! Agonie! Zădărnicie!", cine nu se dă cu capul de pereţi ca să afle "autenticitatea", "spiritualitatea" şi "viaţa interioară" – acela nu poate fi om, nu poate cunoaşte valorile vieţii şi ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sînt deştepţi – ce oroare! Unde poate duce deşteptăciunea? La ce-ţi foloseşte faptul că poţi cunoaşte, superficial, realitatea – cînd îţi lipseşte facultatea de a imagina probleme, îţi lipseşte boala prin care poţi întrezări moartea şi existenţa, îţi lipsesc înseşi elementele dramei lăuntrice?

Tinerii aceştia sînt supăraţi pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte şi nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică şi etică a desperării. Şi, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atîtor erezii şi culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus  stupiditatea iremediabilă a acestui neam. (...)

Alimentaţi de lecturi europene, mimînd drame europene, voind cu orice preţ o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc, bîntuit de atîtea păcate, avînd nenumărate lipsuri, dar strălucind totuşi cu o inteligenţă şi o simţire proprie. Tinerii au reacţionat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la Gîndirea şi Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sînt tot în cursurile şi publicaţiile lui N. Iorga), care proclamase "autohtonismul", "specificul etnic" în artă şi în gîndire şi încercase cea dintîi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei româneşti. Cauzele acestei reacţiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negaţie a istoriei, relativism în cultură, disoluţia conceptelor critice etc.) sînt mult prea interesante şi prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul "a nu mai fi român", ci numai să denunţăm cîteva din aberaţiile ultimei mode intelectuale.

Aceia care desperează de destinul de a se fi născut români judecă strîmb meritele şi defectele poporului. Ei vor problematici, îndoieli, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala şi despre eroi are o concepţie cu totul familiară. Pentru un tînăr intelectual, credinţa şi îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditaţiei, pun probleme; pentru un ţăran român nu există îndoială, el crede firesc ("aşa cum curg apele, cum cresc florile), fără "probleme" (ţăranul român este realist; vezi colecţiile de proverbe, ca să înţelegi cum a reacţionat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). (...)

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiţia noastră umană, acestea sînt posibilităţile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur şi simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie ruşine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valenţele româneşti ceea ce vrea Şestov sau Dostoevski.