Mircea Sandu a jucat la o singură poartă

Mircea Sandu l-a învins pe Constantin Iacov în lupta pentru şefia FRF. Enunţul corespunde unui adevăr absolut şi incontestabil. Cu toate acestea, o astfel de formulare are ceva din zgomotul exagerării fără rost. Are ceva din împopoţonarea pompoasă a realităţii de fapt câtă vreme rezultatul votului era mai mult decât previzibil. Mircea Sandu a jucat la o singură poartă. Nu se poate spune că a avut adversar în competiţia pentru un nou mandat.

Pretenţia lui Constantin Iacov de a se lua în serios în tentativa de a-l concura pe Mircea Sandu a fost mai mult jenantă decât ameninţătoare. Jenantă a fost şi reacţia lui Constantin Iacov după ce a aflat rezultatul votului. Spunea el că dacă data alegerilor nu ar fi fost devansată, dacă alegerile ar fi avut loc la 25 aprilie, "rezultatul votului ar fi fost net în favoarea noastră". Aiurea! Farsa asta n-ar fi păcălit pe nimeni nici dacă alegerile ar fi fost programate la 1 Aprilie. Pentru că Iacov n-are cu ce.

N-are argumente şi de aceea se rezumă la înjurătură. Înjurătura eliberează năduful din amărăşteanul persecutat de suferinţă. Dar nu-l face pe acesta mai capabil. Poţi spune, aşa după cum a spus şi Iacov, citând vorbe de duh de alţii ticluite, că şi caii de rasă vor ajunge la un moment dat gloabe. Dar împrumutul de inteligenţă nu stimulează spontaneitatea şi rişti replici capabile să te lase în ceaţă. Aşa, de pildă, poţi afla că sunt şi mânji care ajung direct gloabe, fără a împrumuta vreodată din gloria trăpaşilor de rasă.

Constantin Iacov s-a făcut vinovat faţă de sine atunci când a acceptat să intre în competiţie fără nici un fel de şansă. El ar da cu stângu-n dreptul pentru a doua oară dacă s-ar împăuna cu cele 67 de voturi exprimate în favoarea sa. De-acum, însă, greşelile lui Iacov deja nu mai contează. Mai grav ar fi dacă ar cădea în capcana unei astfel de evaluări şi echipa care a câştigat alegerile.

Fiindcă cea mai mare parte dintre cele 67 de voturi reprezintă mai degrabă un reproş la adresa activităţii lui Mircea Sandu decât o opţiune în favoarea lui Constantin Iacov. Şi este aceasta o realitate pe care nu ne putem permite s-o ignorăm. Treburile în fotbal nu merg nicidecum ca pe roate, opoziţia îşi are rostul său bine determinat şi ea trebuie să acţioneze pentru a nu lăsa puterea să adoarmă în nesimţire.

Mircea Sandu şi echipa sa au câştigat uşor. Nimeni nu poate contesta dreptul câştigătorilor de a se bucura de reuşită. Ne aliniem şi noi canoanelor protocolare şi îi felicităm pe câştigători pentru succes. Numai că dincolo de momentul festiv, pe care mulţi s-au grăbit deja să-l pervertească în festivism, se prefigurează un parcurs anevoios, un parcurs al doritei ieşiri din criză.

De aceea am vrea să-i ştim pe federali mai degrabă îngrijoraţi decât fericiţi. Câtă vreme concurenţa a fost ca şi inexistentă, câtă vreme concurenţa nu a reuşit să producă schimbarea, ideal ar fi ca diriginţii fotbalului să intre pe proprie răspundere într-o concurenţă cinstită cu realizarea obiectivelor asumate de bună voie.