Mircea Sandu, un om la locul lui

Mircea Sandu îşi menţine poziţia onorantă din structurile de condu­cere ale fotbalului european. Votul din Congresul UEFA i-a conferit preşedintelui FRF încă un mandat pe patru ani în Comitetul Executiv al forului continental. Am convingerea că Mircea Sandu este astfel un om la locul lui. Şi mai cred că meritele reuşitei, merite autentice, ţin exclusiv de portofoliul personal al lui Mircea Sandu. Realizările girate de prezenţa lui Mircea Sandu în fruntea FRF nu au doar suport părelnic. Sunt validate de o materialitate al dracului de durabilă şi, în acelaşi timp, incontestabilă. Nu spun că Mircea Sandu ar fi imaculatul care n-a comis-o niciodată. Tot al lui este şi meritul de a fi stârnit uneori înjurătura. Dar matematica simplă a bilanţului general îl scoate pe Mircea Sandu pe un plus convingător. Reuşita lui Mircea Sandu pe plan extern nu putea rămâne nepedepsită pe plan intern. Pentru că, tradiţional, românul tratează orice sădire prin neaoşul adaos de îngrăşământ na­tural. Extrem de natural şi încă nefermentat. Astfel, artificierii arşi la pix au dat fuga la Gică Popescu, cel care în urmă cu mai mulţi ani l-a concurat pe Mircea Sandu în cursa pentru şefia FRF. Au dat fuga la Gică Popescu în speranţa că acesta, în numele proverbialei pricini olteneşti, va executa tir răzleţ împotriva vântului. Strategia încăierării nu prea a mers. Gică Popescu s-a rezumat la o poziţie cri­tică de bun-simţ, spunând că ar fi vorba despre un succes personal al lui Mircea Sandu, şi nicidecum despre un succes al fotbalului românesc. Micuţii târtani, bine montaţi în ideea lor fixă, s-au grăbit să denatureze răspunsul lui Gică Popescu înspre scopul propus, atribuindu-i  acestuia imaginare nuanţe ironice. Din păcate, trebuie să recunoaştem că micuţii târtani au minţit în povestea cu ironia. Din păcate, Gică Popescu are perfectă dreptate. Succesul lui Mircea Sandu este doar unul perso­nal. Fiindcă fotbalul românesc nu are de nici un fel calităţile care să-l fi purtat pe preşedintele FRF spre înăl­ţare europeană. Dimpotrivă! Re­prezentând un fotbal cum este cel cu care ne lăudăm noi ai de surmontat, prin forţe proprii, handicapul prove­nienţei. Nimănui nu-i este uşor să discute în acelaşi timp despre încăierarea din liga lui Mitică şi despre pretenţiile unui loc în Executivul UEFA. Inventarierea reuşitei lui Mircea Sandu este parcursă şi altfel decât prin contestare. Pozitivii, po­zitivii ăia pe care prietenul Boan­chiş îi desenează savuros ca nu­mă­rători de cornere sau ziarici, bagă nuanţa avantajului poziţiei pe care o va ocupa încă patru ani pre­şedinte­le FRF. În gândirea alterată de me­tehnele competiţiei interne apare ideea că Mircea Sandu ar putea in­venta pe la UEFA vreun reuşit de talia lui Vasile Avram. Şi că respectivul specimen ar putea împodobi cu fa­vo­ruri fluieristice parcursul naţionalei noastre în Europa. Treabă, nu glumă. Treabă mare şi de tot râsul. Dar nu-i poţi interzice şchiopului să viseze cârje. Nu mai insist pe interpretarea în specific local a reuşitei lui Mircea Sandu. Deocamdată, atât! Abia aştept străinătatea. Abia aştept reeditarea mânioasă a preluărilor din presa străină. Fiindcă nu mi se pare normal să nu apară şi al doilea episod din povestea şpăgilor consumate în alegerea noii condu­ceri UEFA. Po­veste de bună vânzare la început, când Mircea Sandu era inculpat până în gât, poveste nespusă şi în finalul ei, atunci când Mircea Sandu nu mai avea nici o vină.