Mistreţi de mare şi porci bipezi

Trecusem prin acel loc cu puţin timp înaintea "evenimentelor". Undeva, la ţărm de mare. Văzusem pe şosele camioane încărcate cu arbori proaspăt tăiaţi, lăstăriş şi stuf, iar un localnic mă lămurise laconic: "Se taie păduricea şi stuful, pentru vilele lor. Vile pentru porci, dom'le... Că nu le mai ajunge!". Cum sunt sătul de "opiniile de tramvai", spuse pe acel ton de năduf în care anonimul cetăţean îşi revarsă aerian frustrările de înfrânt, am trecut, fără replică, mai departe.

Nu fusesem de mulţi ani pe litoral şi în vara ultimă găsisem, mai peste tot, pământul - cândva stăpânit de ierburi şi semănături - înghiţit de vile, multe de un prost-gust halucinant, de restaurante ori de alte "privatizări" zgomotoase şi agresive, care m-au trimis spre o plajă retrasă, unde ascultam ritmul valurilor şi, rar, ţipătul pescăruşilor.
Apoi am plecat acasă. Şi, într-o seară, pe ecranul televizorului, un mistreţ, care înota epuizat în mare, mi-a atras atenţia. Un oficial - aveam să aflu că era "directorul" unei societăţi constănţene de vânătoare - explica: "S-a tăiat păduricea de arbuşti şi stuf de la Năvodari pentru construcţia unor vile de vacanţă... Suntem informaţi asupra existenţei mistreţilor. Îi vom captura spre a-i strămuta într-un loc prielnic".

Zile la rând, veştile despre mistreţii de la Năvodari au ţinut apoi pagina I a ziarelor, colorând şi programele televi­ziunilor de ştiri: un mistreţ a intrat panicat, direct prin geam, în barul unui hotel de lux din Mamaia. Apoi, pesemne, găsind atmosfera insuportabilă, s-a întors pe acelaşi drum spre plajă. Alţii erau filmaţi căutând în gunoaiele chioşcurilor, în pubelele presărate printre vile. Erau slabi, speriaţi, total inofensivi. Localnicul, cu răstita sa explicaţie, mi-a venit atunci în minte: "Vile pentru porci, dom'le... Că nu le mai ajunge!".

Tot televizorul mi-a arătat apoi întreaga tragedie a mistreţilor de la Năvodari. Prinşi între asfaltul Dobrogei, colcăind de maşini, şi mare, au intrat în apă. Ca fiecare sălbăticiune, ştiau bine că orice apă, odată trecută, are dincolo stuf, păpuriş, un mal, pământ tare... oricum, un sfârşit. Intrând în acea apă nesfârşită, n-au găsit decât sfârşitul. Ştirile de televiziune aveau însă aerul imbecil al unei curiozităţi senine, bi­nevenite, oarecum "mondene" - mistreţi în restaurante! - care mai rupea din atmosfera de manele şi "topless" a litoralului: "Un nou mistreţ a fost văzut înotând lângă digul mare de la Cazinoul din Constanţa, până când valurile l-au înghiţit". Apoi alte veşti liniştitoare: mistreţii care n-au ales sinuciderea căzuseră sub gloanţele poliţiştilor, trase preventiv, carnea fiind livrată unor procesatori locali. Puteau fi periculoşi...

"Îi vom captura spre a-i strămuta într-un loc prielnic", sunaseră vorbele acelui oficial "competent". Vorbe goale, spuse pentru reporteri şi pentru un eventual auditoriu cu neînţelese sensibilităţi ecologice. Vorbe rostite fără îngrijorare, ca şi când mistreţii erau piesele inerte ale unei table de şah. Şi s-a văzut limpede unde au fost mutaţi mistreţii: pe fundul mării şi în frigiderele câtorva restaurante.

Istoria, în felul ei, anonimă - nu contează, doar erau nişte dobitoace, nu oameni! - este sugestivă pentru iresponsabilitatea celor care "gestionează" (nu îngrijesc!) viaţa sălbatică din România. Ea ascunde tarele grave ale unui popor care, de fapt, n-a fost vreodată "frate cu codrul", ci numai cu securea.

Naiv, mă întrebasem atunci dacă Parchetul constănţean s-a autosesizat sau dacă a fost sesizat de vreun civil, spre a căuta vinovaţii pentru tragica poveste. Fiindcă, după lege, deţinătorul fondului cinegetic - pesemne acea societate vânătorească  - trebuia prevenit de chiar făptuitorul lucrării asupra intenţiei de defrişare, spre a face cu adevărat mutarea turmei. După lege... Dar ce mai este legal - normal aşadar  - într-o ţară care a născut proverbul despre carul pus înaintea boilor şi în care, "tradiţional" - încât a ajuns în folclorul anecdotic -, conductele şi cablurile subterane se îngroapă abia după asfaltarea străzilor?

În urmă cu mulţi ani asistam la tragedia păstrăvilor din lacul de acumulare Tarniţa de pe Someşul Cald, păstrăvi uriaşi, înotând într-o clisă cafenie şi groasă, rămasă pe fundul albiei după golirea bazinului, pentru reparaţii la baraj. Cu doi ani în urmă, în preajma Anului Nou, Hidroelectrica SA a golit - tot pentru reparaţii - lacul de la Gura Apei din Retezat, fără înştiinţarea Administraţiei Parcului Naţional "Retezat" şi a RNP "Romsilva". Şi exemplele pot continua. Nimic nou, ar putea spune cineva şi ar avea dreptate. Doar dezvoltare, ci­vilizaţie, progres.