x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Mitocuri şi mitocani

0
Autor: Nicolae R Dărămuş 01 Aug 2010 - 00:00
Mitocuri şi mitocani Nicolae R. Dărămuş/


Locul acela minunat se află undeva în Bucovina. Adică se afla, fiindcă doar amintirea mai păstrează imaginile acelui timp. Era acolo un fund de pârâu, spre a cărui albie se îndemnau, şovăitoare, trei izvoare. Se năşteau undeva sus, la umbra pădurii de molid, şi le descopeream şoapta timidă doar atunci când ajungeam, lac de sudoare, la câţiva paşi de forfota lor.

Izvoare cu apă rece şi blândă, fără cuţitul de gheaţă trimis dinţilor de unda altora de prin munte; izvoare bune şi pesemne adânci. De la ele mai aveam puţin de urcat până la explozia de soare a culmii. Pădurea rămânea în urmă şi, mai cu seamă toamna, mă întâmpina, tremurător, covorul cât un versant al brânduşelor. Primăvara erau rare şi asuprite de zăpezi, dar sfârşitul lui septembrie aprindea mii de pâlpâiri mov-translucide peste păşune la ceasul apusului, când soarele - coborând - lovea tandru în petale, ras cu pământul. Spectacolul era scurt, poate preţ de un ceas, născându-se la oră fixă, şi murea dintr-o dată, asemenea unei scene de teatru, când astrul se stingea peste vârf, cu graba ştiută a asfinţiturilor munteneşti. Ieşeam cu grijă în lumina aceea mare, fiindcă acolo era loc de boncănit.

Iar mai târziu, după potolirea nunţilor de cerbi, până la căderea zăpezii, mai găseam acolo ciute şi viţei atraşi de însingurarea pajiştilor. Toate până într-o toamnă când, apropiindu-mă de lizieră, am auzit glasul unui clopot: clopot mare, ca de biserică. M-am lămurit iute, fiindcă de pe vârf am zărit uşor încropeala cu pretenţii monahale: o construcţie cu pereţi albaştri, ridicată în stilul "nicicum", ca să fie, iţind spre cer o cruce mare de lemn.

În primăvară, alături, am mai desluşit două coşmelii şi, jur-împrejur, un gard a mărginit o proprietate măruntă, pe măsura zidirilor. În toamna următoare gardul a sărit din loc, lacom, şi construcţiile s-au înmulţit, cu acelaşi cu aer de improvizaţie, tot urâte. În ocol am descoperit porci, păsări, două vaci, doi cai. Cerbii nu au mai ieşit ca în alţi ani şi mugetul lor a fost înlocuit cu strigătul cătrănit al unor "drujbe". Curtea şi-a depărtat iar stâlpii şi a cuprins o postată întinsă spre culme, în care, hulpav, un plug şi-a înfipt tăişul, răsturnând brazde negre. Stive de cherestea au crescut la margini, dând aşezării aspect de fortăreaţă şi două automobile - unul de teren - au găsit şi ele adăpost în împrejmuire. În vara următoare s-a înălţat o bisericuţă de lemn şi gardul a fost mutat iar, cuprinzând versantul cu totul.

Nu peste mult timp, la filiala de vânătoare s-a primit o reclamaţie: mistreţii păgubiseră pe cucernicii părinţi, stricându-le cuiburile de cartofi şi nici ursul nu rămăsese indiferent la vitele din grajd, drept care, şi mistreţii şi ursul trebuiau împuşcaţi... Erau stricători, periculoşi şi se nărăviseră şi la groapa de gunoi a schitului, aflată în pădure.

În satul de jos, lângă şosea, a apărut o tăbliţă cu săgeată, pe care o mână neînvăţată cu scrisul a desenat mai mult, cu litere strâmbe: "Spre Schitul R.". Tot din sat am aflat că "ctitorul" este patronul X. Localnicul ţinuse să mă lămurească: "E om mare, a mai ctitorit două schituri", şi-mi deconspirase şi locurile unde se află mitocurile, bineînţeles tot în munte, adânc. Întâmplător, pe "ctitor" îl cunosc. Are gatere, o fabrică de mobilă, un lanţ de magazine cu unelte de tăiat şi prelucrat lemnul. Înainte de '89 fusese vânzător într-un aprozar. Acum s-a îngrăşat, umblă cu un Mitsubishi 4x4, poartă costum şi nu se desparte de o geantă "diplomat".

Singura limbă străină pe care o stâlceşte este româna, care-i este şi limbă maternă. Angajaţii lui, mulţi tineri, mi-au fost pacienţi. Aproape toţi lucrează fără carte de muncă, la negru. Muncesc din greu la buşteni şi-mi vin la cabinet cu acele boli care doboară prin efort şi frig. Vor să-i vindec fără internare, căci, neavând cărţi de muncă, n-au nici asigurări de sănătate şi trebuie să plătească spitalul. În cele din urmă, agravaţi, abandonează slujba, uzaţi prea devreme sau schilodiţi. Discursul lor e invariabil: "Dacă aveam carte de muncă, eram în rând cu oamenii, mă puteam trata, dar cu patronul ăsta n-o scoţi. Dacă zici ceva, ţi-arată uşa. E suflet de câine... şi n-are acte pe nici un sfert din ce taie-n gater. E mână-n mână cu silvicii, cu garda... Cotizează şi «sus»". Frazele lor îmi vin în minte ori de câte ori privesc mitocul ctitorit de acel mitocan.

Celui care m-ar întreba unde se află locul cu pricina, deşi i-aş putea da toponimii precise, prefer să-i răspund: în Bucovina, peste tot, în România, peste tot. Când s-a întâmplat istoria? După '89, mereu.
Citeşte mai multe despre:   ecofabule

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de