Moartea de mare viteză

Tragedia care s-a abătut asupra spaniolilor, prin cumplitul accident feroviar care le-a îndoliat sufletele, mi-a adus aminte, ca şi multora dintre dumneavoastră, de alte şi alte clipe dramatice, pe care destinul ni le-a adus, uneori mai aproape, alteori mai departe de privire. Un tren de mare viteză s-a trasnsformat, în mai puţin de câteva secunde, într-o moarte de mare viteză. Imaginile de la locul accidentului, înregistrate de o cameră de supraveghere, par desprinse din filme de acţiune pe care nici măcar în vis nu le putem confunda cu realitatea. M-am simţit, privind fără să clipesc ştirile de seară, ca la 11 septembrie 2001, când televizoarele păreau că transmit la unison acelaşi film prost, cu multă suferinţă, cu infinită disperare, cu neputinţă pe fiecare centimetru pătrat.

Am circulat, cândva, cu un tren asemănător. Tot în Spania. Mi-a fost de ajuns să-mi imaginez, rememorând imaginile pe care le am de pe şinele iberice, ce au simţit acei bieţi oameni pentru care drumul spre Santiago de Compostela a fost chiar ultimul drum din viaţă. Sub înfăţişarea fermecătoare a unui tren modern, care poate merge cu mai mult de 200 de kilometri la oră, sub carcasa lucioasă a vagoanelor celor trei clase pe care le oferă companiile feroviare din Spania – turista, preferente şi gran clase –, sub zgomotul aproape insesizabil al peisajelor care se aştern pentru mai puţin de o secundă de-a dreapta şi de-a stânga ferestrelor, sub zâmbetul amabil al angajaţilor care se străduiesc să ofere călătorilor un drum cât mai plăcut, cu cafea şi ceai, sub curăţenia coridoarelor şi sub lumina ecranelor care arată cât de puţin mai e până la destinaţie, se poate ascunde oricând... moartea. O moarte care vine şi nu explică nimic, o moarte care nu ştie decât să ne arate cât de fragili suntem în faţa destinului, cât de scurt este timpul pe care îl avem la dispoziţie pentru a fi fericiţi, pentru a îndrăzni să trăim ceea ce ne dorim cu adevărat să trăim.

Mi-s dragi spaniolii şi mă doare drama lor de parcă ar fi drama noastră, a românilor. Mă sperie, de ce să nu recunoscĂ, ideea că, până la urmă, oricare dintre noi se poate afla, azi sau mâine, mâine sau azi, într-un tren de mare sau de mică viteză care să ducă spre un nicăieri mult prea întuncat pentru inimile noastre, mult prea tăcut pentru vocile noastre, mult prea pustiu pentru privirile care încă ne mai ţin de urât. Autorităţile spaniole s-au mobilizat cât au putut de bine. Au făcut din noapte zi, cu sirenele echipelor de intervenţie care s-au chinuit să salveze supravieţuitorii. Membrii Casei Regale s-au deplasat la faţa locului, pentru a-i sprijini moral pe cei care îşi plâng rudele. Oricum ar fi, pentru mai mult de 80 de suflete, destinaţia trenului de mare viteză care a pornit din Madrid a fost schimbată, într-o clipă, pentru totdeauna. Ar trebui să învăţăm ceva din drama lor. Şi să fim solidari. Măcar cu un cuvânt, măcar cu o lacrimă. Dumnezeu să-i ierte!