Mugurii spinoSi ai guvernarii

Orice-ati spune, puterea - de a conduce o tara, un Guvern, un minister, o asociatie, o fundatie, ceva ce se preteaza la a fi condus - deformeaza personalitatile celor care ajung in frunte. Altminteri, persoane cu un dezvoltat simt al umorului, chiar joviale - unele fete politice ale momentului cad in pacatul conducatorilor care - odata ajunsi acolo unde si-au dorit - incep sa devina suparaciosi, suspiciosi, chiar ranchiunosi. Asa se intampla si in cazul nostru specific: guvernantii, si chiar presedintele, maraie la jurnalisti. Mai in gluma, mai in serios, dar isi arata coltii. La inceput a fost presedintele, care se preta la intretine o conversatie, dezonoranta pentru domnia-sa, cu un reporter de televiziune care, vezi Doamne, acea televiziune, avea ceva cu domnul Basescu. Nu era asa! Dar si sa fi fost asa, din postura de presedinte al tarii ai alte mijloace la indemana, pentru a-ti arata o anumita nemultumire. Plus ca, fie vorba intre noi, frustrarile presedintelui ar trebui sa aiba o cu totul alta motivatie, decat cea privind relatia cu presa, atata vreme cat nu se ajunge la calomnii sau dezinformari. Am folosit cuvantul "frustrari" intentionat, pentru ca stiu ca ii este drag unui anumit consilier prezidential si m-am gadit sa-i intru in gratii.

A fost, apoi, anuntul de introducere a cotei unice de impozitare. Entuziasm total. Chiar si in randul jurnalistilor care isi duc existenta prin intermediul micro-intreprinderilor, carora le-a crescut impozitul pe profit de la 1,5 la 3%. Toti au spus: "Da, nu ni s-a dat, ci ni s-a luat, dar, la nivel national, se merita!". S-a anuntat, ulterior, corectarea morala si, deci, financiara, a pensiilor. FMI-ul a protestat molcom - de fata cu presa - dur - in prezenta autoritatilor. Premierul Tariceanu a reactionat prompt: "Nu FMI-ul conduce tara! Vom majora pensiile, cu sau fara voia lor!". Domnul Tariceanu a starnit un alt val de entuziasm. Asa da, un prim-ministru care nu se cocoloseste, la vazul ori auzul reprezentantilor FMI. Un prim-ministru care e in stare, la o adica, sa dea si cu pumnul in masa verde a negocierilor, daca interesele tarii o cer. Alte zile fericite pentru noua noastra Putere. Numai ca, tot intr-o zi, au cazut, scurt si apasat, peste capetele romanilor, informatiile privind masurile care vor compensa deficitul bugetar, creat prin introducerea cotei unice de impozitare: impozit pe dobanzi, pe activitati bancare si imobiliare, majorari de preturi cat cuprinde - "veselie" pentru romanul de rand, pentru care si cateva sute de mii de lei in minus inseamna un dezechilibru la bugetul familiei.

Domnul Tariceanu - elegantul, cultivatul, personajul de familie buna - si, credeti-ma, nu spun cuvinte mari, a sarit din papuci. La un interviu in direct si-a iesit total din fire, pentru ca editorul-prezentator si-a permis sa-i intrerupa frazarea mult prea ampla, pentru o emisiune de stiri. E clar, ceva o fi putred in Danemarca, dar la noi, la Palatul Victoria, bantuie un virus - cel al supararii. Si mai e si ministrul de Finante - Ionut Popescu - cel care s-a facut cunoscut publicului larg prin comentariile lui deloc elegante, deloc voalate, incisive si critice de-a dreptul, la adresa tuturor guvernelor din 1997 incoace. Atunci, i se parea normal ca presa sa critice - in limita decentei - insist, din nou - pentru ca nu agreez sub nici o forma, si sub nici un motiv, derapajele lingvistice, injuriile, condamnarile fara drept de apel, opiniile formate dupa modelul catar, si care nu mai pot fi pervertite, oricat de anacronice s-ar dovedi.

Cum spuneam, si domnul Ionut Popescu a inceput sa se supere si sa-si modifice atitudinea fata de cei pe care, mai ieri, ii considera aliati in lupta pentru aflarea adevarului si, mai ales, de ce sa n-o spunem, pentru pastrarea principiului sanatos al diversitatii de opinie. Singurul mai nesuparacios mi s-a parut Adriean Videanu. Trateaza problemele guvernamentale cu maturitate si o anumita detasare benefica. Ii pasa de ce zice gura lumii, dar nu face crize atunci cand cineva nu este de acord cu el. Mai incearca o data, mai cauta alte metode de convingere. De aceea, nu cred ca a fost o idee buna sa fie impins in lupta pentru Primaria Capitalei, pentru ca, daca va castiga, ramanem fara un vice-premier valoros, si un partener de nadejde al domnului Tariceanu. Cele spuse de mine - si argumentate - vin sa confirme ca mugurii guvernarii sunt, de cele mai multe ori, spinosi. Dar nu tragici! Nimeni nu trebuie sa dramatizeze anumite schimburi de replici intre societate si guvernare, presa si Putere, sindicate si patronate.

Cel care tipa primul nu are intotdeauna dreptate. Dar cine tipa al doilea, ca replica, nu are nici o sansa sa fie crezut pe cuvant. Raspunsul inteligent nu trebuie sa fie, sub nici o forma, tot o tirada pe sunete inalte sau chiar o palma-doua, pentru ca "pacientul" nemultumit sa-si bage mintile in cap. Si mai e ceva: cei care se supara cand conduc tara interpreteaza si cea mai nevinovata critica drept ofensa personala, o rautate adusa propriei persoane. Ceea ce e grav! Drumul de la Opozitie la Putere e plin de amarul neputintei de a face ceva bun pentru tara. In schimb, dupa cate se vede cu ochiul liber, drumul de la guvernare la inima celor pentru care te-ai straduit e carotat de o persoana. Persoana politicianului. Orgoliul personal al demnitarului ii face imposibila o gandire generoasa si asumata. Pana acum, cel putin.