"Murim ca câinii!"

Chiar aşa şi-a strigat disperarea şi obida norodul lăsat fără speranţe, "Murim ca câinii!". Un semen de-al lor se prăpădise la poarta ferecată a spitalului, făcându-l pe premier să declare doct că nefericitul oricum murea. Dumnezeule, ce mai capita­lism bocciu! Cică erau neperformante "eforiile albe" şi d-aia trebuiau închise... Ca şi o droaie de şcoli ori dispensare, că de fabrici s-a ales praful mai demult. Cum o veni aia, "spitale rentabile"? Utilitatea publică a acestora e vorbă oţioasă, contează doar profitul întreprinderii, câştigul cu orice preţ! Zău c-au luat-o razna cu toţii şi nici limba română n-a scăpat necastrată! Dreptul la sănătate nu este decât o himeră, vai capul ei! Păi, dacă statul român s-a dezobli­gat să ne doftoricească trupul şi mintea, de unde drept la sănătate? Puterea asta exterminatoare, de-un cinism spăimântător şi primitiv, e una a falimentului. Falimentul ţării şi al cetăţeanului deopotrivă. Ceea ce ctitoriseră comuniştii, secând de snagă poporul strâns unit în jurul partidului unic, dărâmă ei, demolatorii postcomunizării. Ciuma capitalistă e mai rea dintre toate şi astfel îl înţeleg pe septuagenarul Florin Constantiniu când spune că "Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie care este România de astăzi", devenită un fel de "Burkina Faso a Europei". Să dispară fizic adică, la atât se reduce dorinţa lucidului istoric la ceas aniversar. La capătul celălalt al românismului, un actor scăpătat îşi mărturiseşte tragic-băşcălios drama: "Ce mai vreau de la viaţă? Încă un şpriţ!". Între cele două stări, românul îşi contemplă propria descompunere. Spectacolul prăbuşirii e lipsit de grandoare, e trist şi repetabil. Murirea neamului meu e pe potriva trăirii, măruntă şi nedemnă.

"Murim ca câinii!", ţipă gloata scoasă în stradă pentru o clipă de revoltă impotentă. Altminteri, nimic n-o tulbură, s-a resemnat în umilinţă şi sărăcie. Vegetează mahmur în cuştile ruginite şi mucezite, aşteptând o pomană electorală sau o promoţie corporatistă. Oase de ros aruncate să le astâmpere oleacă foamea şi elanurile civice. O turmă de maidanezi schelălăind ori de câte ori e lovită cu pietre guvernamentale. Latră o zi, două înspre stăpâni şi gata, se-ntoarce cu coada blegită în smârcurile capitulării. Maidanezi aici, maidanezi şi-n străinătate, numai că acolo oasele mai au şi niscaiva carne. Dar n-au plecat de bunăvoie, amărâţii, i-a gonit necazul! Noaptea, în singurătatea aceea duşmănoasă, îi auzi urlând de dorul ălora de-acasă. Li s-au terminat lacrimile de durere şi viaţa li s-a terminat, de ce n-ar urla? Însă nu-i bagă nimeni în seamă, fiecare în sine e un câine de pripas, hăituit şi alungat cu reteveiul dreptei hrăpăreţe ce domină Bătrânul Adăpost. În zori îi găseşti înţepeniţi pe caldarâm, cu ochii nemişcaţi şi reci. Stârvuri părăsite, scopite de identitate, cadavre încărcate cu excavatorul şi arse în crematoriile globa­lizării. Da, "murim ca câinii", de parcă am fi ai nimănui. Abandonaţi şi stâlciţi pe dinăuntru, înghesuiţi în gropile comune ale istoriei falite. Autorităţile nu se sinchisesc neam de damful leşurilor putrezinde, împrăştiate pretutindeni, se răfuiesc cu criza, chipurile! Pretext ideal să ne ia de proşti şi să reia agresiv expe­rimentul pavlovian. Se aprind be­cu­rile fricii şi noi ne gudurăm la pi­cio­arele paznicilor... Mârâitul, din ce în ce mai rar, nu-i sperie defel pe temni­ceri, dimpotrivă. Îi întărâtă într-atât, încât slăbesc fasungurile sau îndesesc drevele metalice. Savantul sovie­tic are de ce să-i invidieze pe urmaşii săi şi bănuiesc că îşi ceartă soarta prea grăbită să-l nască. Acum ar fi avut plasme uriaşe şi nenumărate posibilităţi tehnice prin care să-l supravegheze straşnic pe bietul animal. L-ar fi manipulat negreşit, cu eficienţă înmulţită, şi experimentul era încă de-atunci extins la scară planetară.

Răzbesc până la mine chelă­lă­i­tu­rile celor asemenea mie, îi zăresc oriunde urmăriţi de hingherii capitalismului odios. Sunt speriaţi şi odârliţi, li s-au întunecat orbitele, şi burţile li s-au lipit de şira spinării. Aleargă înnebuniţi de colo-colo, şchiopătaţi şi năpârliţi, ca nişte fantome, ale pustiirii. Adulmecă, cu boturile julite şi însângerate, tomberoanele pline de gunoaie şi-un fior nevricos le stârneşte bâţâiala nevindecată vreodată. Îmi acopăr privirea şi-mi astup urechile, scena mă otrăveşte la suflet. Opriţi experimentul, nenorociţilor, că "Murim ca câinii"! Sau măcar eutanasiaţi-ne...