Năravul românesc al dedublării

S-a făcut mare caz în ziarele şi televiziunile lovite de isteria numită Crinomania de caracterul democratic al schimbărilor de la PNL. S-a invocat în acest sens faptul că echipa lui Călin Popescu Tăriceanu a fost debarcată prin votul unui Congres, şi nu printr-o intrigă din boscheţi.

La o privire superficială, lucrurile stau aşa. Cei peste 1.400 de delegaţi au votat de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni. N-au fost semnalate fraude, nici măcar tentative de fraude. Mai mult, aşa cum au subliniat mulţi comentatori, Călin Popescu Tăriceanu şi echipa sa au cedat puterea fără a scoate măcar un bombănit. Această realitate i-a îndreptăţit pe unii să vorbească despre deosebita notă de eleganţă în care s-a petrecut transferul de putere la liberali. La o cercetare mai profundă, vom constata că debarcarea lui Călin Popescu Tăriceanu n-a ieşit cu nimic din nota de dâmboviţeanism mizer care a definit şi defineşte realităţile din partidele şi instituţiile statului nostru de drept.

Arătam în comentariile anterioare din acest serial dedicat Congresului extraordinar al PNL că nici la reuniunea de la Bucureşti, nici în perioada premergătoare nu s-a înregistrat o dezbatere publică a activităţii PNL sub conducerea fostului premier. La dialogul de la Ştirea zilei, de luni, 23 martie 2009, de pe Antena 3, prim-vicepreşedintele PNL, Ludovic Orban, unul dintre artizanii debarcării lui Călin Popescu Tăriceanu, a încercat, în premieră, să răspundă la întrebarea:

De ce a fost debarcat Călin Popescu Tăriceanu? Printre altele, Ludovic Orban s-a referit la stilul în care Călin Popescu Tăriceanu a condus în ultimii ani PNL. Ludovic Orban s-a referit la decizii luate de Călin Popescu Tăriceanu într-un cerc restrâns, fără a consulta organismele democratice ale partidului. Domnia-sa a dat drept exemplu felul în care a fost numit Călin Predoiu la Ministerul Justiţiei sau felul în care s-a procedat în cazul demiterii lui Cristian Adomniţei.

Ascultându-l pe Ludovic Orban, n-am avut nimic împotriva criticilor aduse felului în care Călin Popescu Tăriceanu a condus PNL în anii când a fost premier. Despre unele nemulţumiri privind ceea ce unii colegi numeau dictatura Tăriceanu am luat şi eu cunoştinţă în perioada guvernării PNL. Numai că, faţă de toate aceste critici, mă întreb: de ce nu s-au spus aceste lucruri public în perioada când Călin Popescu Tăriceanu era premier? De ce se spun doar acum, când Călin Popescu Tăriceanu a căzut? Cu aceasta atingem una dintre marile probleme ridicate de debarcarea lui Călin Popescu Tăriceanu. O problemă valabilă pentru toate partidele din România. Şi anume: câtă vreme şefii acestor partide sunt puternici, nimeni din partidele respective n-are curajul să ia atitudine pe faţă. Toţi preferă să tacă şi să aştepte momentul când intriga de tip fanariot îl va debarca pe şeful respectiv de partid. Aşa s-a întâmplat cu Petre Roman, ca lider PD, cu Adrian Năstase, lider PSD.

Ca şi în cazul lui Călin Popescu Tăriceanu, deşi au existat mari nemulţumiri faţă de felul în care a condus partidul, nici un lider n-a catadicsit să convoace o conferinţă de presă în care să le expună public.

Toţi au preferat să tacă, să înghită şi, în timp ce-i spuneau liderului Să trăiţi! Sunteţi mare!, se gândeau cum să-l dea jos sau chiar lucrau să-l dea jos.

Principalii moderatori tv ştiu pe de rost o realitate a politicii noastre postdecembriste. Mulţi dintre invitaţi, în timp ce sunt în direct, spun unele lucruri despre partidul lor. În pauză sau după emisiune, între patru ochi, spun altceva. Aşa s-a întâmplat şi cu unii lideri PNL. În direct, îşi proclamau sprijinul faţă de deciziile lui Călin Popescu Tăriceanu. Între patru ochi, îţi spuneau că au mari obiecţii. După opinia mea, această dublă realitate din partide, dar şi din instituţii reprezintă unul dintre cele mai grave păcate ale României postdecembriste. De sorginte fanariotă, această şmecherie se adaugă trădărilor incalificabile (ivite şi în cazul PNL) pentru a se constitui într-una dintre piedicile care frânează ieşirea României din balcanismul secular.

În PSD, de exemplu, sunt lideri în total dezacord cu felul în care Mircea Geoană conduce partidul, mai ales în privinţa alianţei PSD-PD-L. Excepţie făcând unele bombăneli pe blog, nici unul n-are curajul unui moment de revoltă făţişă. Toţi aşteaptă căderea lui Mircea Geoană, dacă nu chiar lucrează la ea. În PD-L sunt multe şi mari nemulţumiri faţă de dictatura lui Traian Băsescu. Public însă, liderii PD-L se întrec în superbe exerciţii de linguşire a lui Traian Băsescu şi a fiicei sale. Dacă Traian Băsescu va pierde alegerile, să vezi atunci momente de sinceritate!

Debarcarea lui Călin Popescu Tăriceanu n-a avut nici o legătură cu democraţia de tip european. Şi când spun aceasta nu mă refer la lucruri de culise, pe care le vom afla, probabil, mai târziu, ci la ceea ce se vede cu ochiul liber. Şi anume că preşedintele partidului a fost debarcat abia când, trecut în Opoziţie, nu mai avea ce să le ofere tovarăşilor săi de partid!