Ne rămâne lacrima

E în toate cele din jur un pic de moarte. Şi un pic cam multă suferinţă. Eu nu mai vreau să plâng, dar parcă nici nu mai ştiu să fac altceva. Iertaţi-mă că încep aşa de personal un text care ar trebui să fie de interes general, sunt conştientă că nu e bine şi că iarăşi, pentru a nu ştiu câta oară, unii dintre cititori mă vor judeca şi vor considera că pierd timpul trecând pe curat lacrimi care nu mai au niciun sens.

Dar nu am ce să fac. Duminica asta, cu tot cu toamna pe care o poartă pe umeri, duminica aceasta în care trebuie să trimit rubrica de luni îmi apasă mult prea greu palmele şi pleoapele, mă macină prea tare, ca să pot să fiu lucidă şi să scriu despre societate sau economie, despre sport sau politică. Dumneavoastră nu aţi observat că, din toate cele pe care viaţa se laudă că ni le dă de-a gata, din toate cele pe care le primim de la Dumnezeu şi de la oamenii din jur, ne rămâne doar lacrimaĂ Da, lacrima, singura care are putere să spele din disperarea cu care ne ducem, ca nişte bezmetici, zilele, singura care are şansa să ne însoţească şi să ne ascundă din dorinţa tot mai acută de a dispărea definitiv din toate orizonturile.

E lacrima care ne inundă atunci când pierdem pe cineva drag, atunci când singura depărtare definitivă vine să se cuibărească în destinele noastre, ca o armă letală pe care nu o poate anula niciun fel de centură de siguranţă. E lacrima care apare la despărţire, când ne uităm în urmă, înţelept şi implicat, şi ni se pare că totul putea ieşi perfect, dacă aveam un pic mai mult curaj şi un pic mai mult noroc, dacă întâlnirile şi promisiunile se făceau la timp sau măcar la un netimp controlat. E lacrima pe care nu o putem feri de cei din jur atunci când mila ni se pare singurul sentiment fiabil, în situaţii mici de viaţă care ascund, de fapt, cazuri excepţionale ale calendarelor şi ale secundarelor.

E lacrima cu care însoţim linii melodice tandre, pe care le identificăm mult, prea mult, cu vieţile noastre rătăcite într-un fel de joc stupid de-a fericirea şi de-a nefericirea, de-a renunţarea şi de-a împăcarea, un joc care ne distruge şi ne recompune de fiecare dată, ca o armonie în patru culori, în patru anotimpuri grave şi cenuşii. E lacrima cu care scriu şi eu acum, copleşită de veşti proaste şi de tragedii de tot felul, copleştită de o viaţă pe care nu o mai pot trăi, copleşită de nişte realităţi fără de care nu mai ştiu cum să merg înainte sau cum să stau, măcar, pe loc.

E lacrima sub care am ascuns, cât am putut de bine şi de discret, cuvintele acestea pe care aproape că îmi promisesem că n-o să le scriu niciodată, că n-o să le trăiesc niciodată. Să ştiţi că, în ciuda aparenţelor, eu chiar am vrut să fiu fericită. Şi ştiu că aşa simt mulţi dintre dumneavoastră, în dimineţi în care disperarea uită să ne intre în inimi şi să ne taie respiraţia. Eu chiar am vrut să fiu fericită, să uit că există lacrimi de acest fel, să uit că există zile fără sens şi nopţi fără repere. Păcat că mi-a rămas doar lacrima. Păcat că am ajuns o lacrimă. Nu eu, ci noi.