Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am fost recent la o conferinţă spirituală, de unde un om putea să plece fericit sau măcar mulţumit şi liniştit. La ieşire am întârziat prin mulţimea care-şi depăna... gândurile, percepţiile, impresiile. O femeie avea însă chipul întristat, părea să poarte în ea o tristeţe adâncă. La un moment dat a început să vorbească. Se însufleţea tot mai mult, se lumina la chip şi, în cele din urmă, a devenit de-a dreptul fericită. Eu nu spuneam nimic, ci doar îi îngăduiam să vorbească. Ochii care mă priveau acum nu mai erau trişti, ci animaţi de-o strălucire fantastică, în care se citea fericirea. Ce-o însufleţise atât de frumos şi de puternic pe femeia aceea? Propriile-i poveşti nefericite. Vorbea despre infarctul tatălui ei, despre presimţirea pe care o avusese, despre drama unui copil şi despre o mie şi una de nenorociri. Am înţeles imediat că femeia se hrănea cu energia suferinţei şi că, în mod ciudat, era suficient să-şi amintească de ele pentru a-şi stimula vitalitatea. Ceea ce se întâmplase frumos mai înainte nu-i trezise fericirea. Iar ea nu era conştientă deloc de asta.
Mulţi dintre noi ne hrănim inconştient cu energia suferinţei. Mulţi dintre noi am suferit, am tot repetat tiparul suferinţei şi... am rămas prinşi în el, ca într-o menghină. Fără suferinţă, fără ca măcar să vorbim despre ea şi despre rolul nostru benefic, chiar dacă mărunt, în situaţiile dramatice ale vieţii, ne cuprinde tristeţea, apatia, depresia şi neliniştea.
Atunci, fie şi dacă vorbim despre evenimentele de viaţă în care a fost suferinţă la greu, începem să strălucim, să ne simţim vii şi să ne simţim bine în pielea noastră. Un tipar mental de suferinţă sau un tipar mental de tipul "suferinţa mă întăreşte, îmi dă viaţă, simt că mă mişc, trăiesc, exist" sau de tipul "iubirea este suferinţă" ne poate strâmba percepţiile şi reacţiile la evenimentele vieţii până acolo unde ajungem să fim fericiţi doar dacă nefericirea ne iese în cale. Iar dacă nu iese nefericirea în persoană, e îndeajuns să ne gândim la ea şi să vorbim despre ea pentru a ne însufleţi. Mai mult, dacă un asemenea tipar există în noi, nu putem percepe lucrurile plăcute, frumoase, oamenii în care putem avea încredere şi ne pot împiedica să vedem pe drumul vieţii oportunităţile şi şansele ce ne apar în cale.
Există şi experimente ştiinţifice care au constatat că avem nevoie de neuroni pentru fericire şi, dacă nu avem experienţe fericite, nu avem neuroni capabili să perceapă ceea ce ne poate face fericiţi cu adevărat. Avem nevoie de experienţe fericite, în special în perioada copilăriei, dar şi mai târziu, de experienţe în care reuşim, avem încredere în noi, avem încredere în oameni, iubim şi suntem iubiţi pentru ca viaţa noastră de adulţi să aibă şi astfel de conţinuturi. Avem nevoie să ne creăm tipare mentale frumoase pentru a recunoaşte un om frumos. Avem nevoie să ne creăm experienţe plăcute cu oamenii şi reacţii echilibrate la evenimentele vieţii pentru a recunoaşte apoi pe cărarea experienţei frumuseţea, bunătatea, şansa, ajutorul şi, mai ales, iubirea. Să nu ne luăm energia din suferinţă, ci din iubire; asta e ideea. Să nu ne lucească ochii când ne povestim tragediile, ci atunci când ne amintim o îmbrăţişare sau un vis împlinit. Noi avem neuroni care pot recunoaşte fericirea sau lucrurile de folos atunci când deja cunoaştem fericirea şi lucrurile de folos. De aceea se spune că "maestrul apare când discipolul este pregătit" sau că putem recunoaşte ceea ce deja cunoaştem. Să nu înţelegem că-i cineva vinovat pentru că se energizează prin suferinţă, dimpotrivă. Compasiunea este modul cel mai potrivit de a privi o asemenea manifestare; cu siguranţă, omul care prinde viaţă în faţa suferinţei este unul care a suferit copios şi, în plus, a înotat copios printre valurile grele ale vieţii. Trecutul ne şade în prezent continuu. Trecutul şade în mintea noastră, în inconştient, şi dacă-i plăcut în proporţie de peste 50 la sută, avem destui neuroni pentru fericire şi frumos, iar binele nu trece pe lângă noi cu ochii închişi. Cei mai tineri trebuie să ştie că experienţa de suferinţă nu lipseşte în viaţa nimănui, dar modul de a percepe fiecare experienţă, de a reacţiona, atitudinea faţă de problemele vieţii face ca neuronii unora să fie mai fericiţi decât ai altora.
În consecinţă, în faţa evenimentelor nefericite avem oportunitatea să gândim că vor trece, că sunt fireşti, ne vom descurca noi şi cu asta, o soluţie există la orice problemă, totul va fi bine etc. Să nu disperăm niciodată, orice s-ar întâmpla. O gândire mai optimistă în faţa provocărilor şi a situaţiilor ostile de viaţă ne relaxează creierele şi ne creează tipare mentale care pot recunoaşte ceea ce căutăm cu toţii în viaţă: fericirea izvorâtă din îmbrăţişările afectuoase ale existenţei, nu aceea provenită din suferinţele ei.
Citește pe Antena3.ro
