Nevoia de securitate... personală

Dragă Tată,
Revin cu scrisoarea mea obişnuită. Te găsesc bine? La noi este caniculă. Aerul parcă arde şi nu adie nici o boare de vânt. La fiecare pas am sentimentul că merg pe cărbuni încinşi. Sper că la voi nu este la fel...
Îţi spuneam în ultima mea scrisoare de siguranţa care a dispărut o dată cu plecarea ta. Sentimentul că eşti protejat. De atunci am căutat mereu o altă sursă de securitate. De foarte devreme am aflat că "Securitatea" nu era cea mai potrivită în acest sens. Au fost zile în care nişte oameni în costume ne-au bătut la uşă. Mama ne făcea semn să tăcem. Tu aşteptai speriat şi activat, ca un bulldog. Ei ţipau să deschidem, că altfel dărâmau uşa (n-au făcut-o niciodată, din câte ştiu). După ce plecau, mama te certa că ai gura mare. Te ruga să încetezi să mai discuţi politică la serviciu. Nici cu vecinii. Eu nu înţelegeam. Cum adică să-ţi fie frică să vorbeşti?

Când eram copil, mă simţeam protejată în cartier... În cartier puteai să vorbeşti. Cartierul se cheamă "URA". Pentru mine, numele ăsta era interjecţia bucuriei. "Uraaa!". În fiecare zi, când veneam de la şcoală, câţiva băieţi simpatici erau la colţ. Ne zâmbeau, părinteşte parcă. La fiecare sfârşit de an şcolar se uitau pe diplomele noastre. Voiau să ştie ce premiu am luat. Când am mai crescut, ei ne zâmbeau în continuare, dar altfel... Am început să jucăm baschet împreună. Mă împrietenisem cu nişte fete de pe acolo. Erau sportive. Ele îi cunoşteau. Săream gardul liceului din cartier, căci paznicul nu ne lăsa întotdeauna. Terenurile de baschet erau foarte bine întreţinute. Dacă paznicul ne găsea acolo, unul dintre acei băieţi vorbea puţin cu el. Deoparte. Apoi, el ne lăsa să stăm cât vrem noi. Eu eram foarte impresionată. Ce descurcăreţi!

De la o vârstă încolo, tu şi cu mama nu m-aţi mai lăsat afară în cartier. Doar în faţa blocului. Sau oriunde, dar într-o companie cunoscută de voi. Erau anii în care, după ce jucam baschet, băieţii propuneau să rămânem. "Să jucăm cărţi la bănci!", ziceau. Cu pedepse. Eu am rămas de câteva ori. A ieşit cu scandal. Mi-aţi interzis. Aşa se face că nu am ajuns să îi cunosc prea bine pe aceşti băieţi. Îmi părea rău. Erau simpatici.

...Într-o zi am aflat de pe la tv că URA era al doilea cartier pe ţară la infracţionalitate. O femeie fusese bătută şi jefuită chiar în apropierea blocului nostru. Întâmplarea a fost relatată la ştiri. Femeia locuia în cartierul vecin. Mi se părea ciudat. Mie nu mi se întâmplase niciodată nimic rău în cartier. Nici ziua, nici noaptea. E adevărat că, din când în când, unul dintre băieţi dispărea. Măcar un an, doi. Eu presupuneam că este în armată. Sau că a plecat din ţară. Ori, de ce nu, la facultate. Dacă se întorcea era mai bine clădit şi parcă avea ceva nou. Un tatuaj. Peste ani am aflat unde plecau. Am mai înţeles că misiunea lor era să îşi apere teritoriul. Cartierul era "al lor". Chestie de prestigiu. Noi, cei din cartier, eram parte din turma lor. Beneficiam necondiţionat de protecţia lor. Ceilalţi...

După plecarea ta, am plecat şi eu din cartier. La Iaşi. Intrasem la facultate. M-am trezit dintr-o dată singură şi am început să ridic ziduri în jurul meu. Să stau la distanţă, să mă ascund sau să mă port aspru. O parte din mine s-a fortificat. S-a construit dur, pentru a face faţă vieţii. Însă înăuntru, aceeaşi fetiţă fragilă a căutat mereu ceva sau pe cineva care să devină punct de sprijin.
Dragă tată, mă opresc acum din scris. Îţi doresc o săptămână bună. Voi reveni cu veşti în curând.
Cătălina