Next level?

I-am desenat fiului meu un şotron pe asfaltul din Monaco, am luat două pietre plate şi l-am învăţat regulile. Au venit lângă noi mai toţi copiii care erau prin zonă şi, după ce s-au uitat curioşi, au vrut şi ei să joace, nu mai văzuseră aşa ceva. Au trecut câteva zile şi nici ploaia şi nici vreo mână sau talpă de om n-au şters şotronul.

Încercarea mea de a ţine copilul departe de jocurile electronice - pe computere, Ipod, Iphone, Ipad sau telefoanele oamenilor mari încă e un succes. Dar mereu mă întreb până când... Am văzut copii cu cearcăne, cu ochii roşii de atât împuşcat, click-uit şi distrus inamici în jocurile copilăriei moderne, acelea care se fac doar apăsând tastaturi, nicidecum mişcare şi care le acaparează toată energia şi atenţia. Încep să aibă bucurii deformate - cucerirea a încă unui nivel îi face să creadă că sunt cei mai buni din lume la... nimic, de fapt. Descifrarea tainelor unui joc complicat le dă iluzia că au învăţat ceva folositor, dar ştiţi la fel de bine ca şi mine cât de înşelătoare sunt aceste preocupări. Probabil că modul de a gândi al nostru, al părinţilor care am crescut citind, făcând sport, jucându-ne simplu şi necostisitor, pare desuet şi greşit astăzi.

Dar câtă vreme ne preocupă copiii noştri şi vrem să ne semene, ba chiar să fie mai reuşiţi ca noi, cred că ar trebui să ne pese de orele pe care le pierd jucându-se electronic. Cred că ar trebui să-i trimitem să practice un sport de performanţă şi să insistăm, oricât de grea pare această bătălie cu timpurile moderne, să citească, să fie curioşi despre lume, viaţa reală, nu periculoasele subsoluri virtuale. Tentaţia e mare nu numai pentru ei - sunt destui care răsuflă uşuraţi când copilul s-a apucat de un joc eletronic, căci doar aşa au şi ei câteva ore libere. Copiii noştri, cel puţin până la vârsta începutului şcolar, sunt fericiţi când ne facem timp pentru ei, sunt topiţi de plăcere când ne jucăm cu ei de-a... orice vrea mintea lor încă nevirusată. În acest timp, pe care mulţi oameni mari îl consideră pierdut pentru ei, e, poate, ocazia cea mai grozavă de a ne cunoaşte copiii, de a-i învăţa lucruri minunate, de a-i apropia de noi...

Poate că, în unele jocuri, lumea virtuală e mai frumoasă decât aceea în care trăim. Poate că abia acolo, printre omuleţi şi bombe, obstacole şi puncte acumulate, copilul e felicitat, făcut să zâmbească, făcut să se simtă bine primit şi plin de prieteni buni... Poate că abia lumea virtuală îl înţelege şi-l linişteşte... Ar fi trist să fie aşa, dar, din păcate, e singura realitate dovedită a lumii virtuale. Încă mai cred în puterea şotronului - e gratis, e mişcare în aer liber şi e despre o victorie pe care o poţi obţine prin munca ta, prin îndemânarea ta şi prin respectarea unor reguli simple. Sigur, folosesc şotronul ca metaforă pentru orice altă preocupare similară şi le doresc părinţilor să aibă puterea de a fenta cât mai inteligent şi mai constant lumea virtuală.

Când va veni vremea să intre în lumea aceasta, pregătiţi, să fiţi siguri că îi vor descoperi foloasele şi se vor bucura, ca şi noi, de deliciile internetului. Dar copilăria e despre cunoaşterea lumii în care trăim, orice realitate conţine ea, nu despre butoane şi personaje stranii.