Noapte buna, domnule profesor!

Abia imi aparuse o carte la "Dacia" si directorul editurii ma suna sa-mi spuna: "Dorine, e de rau. Vor s-o topeasca...". Venea a doua zi la Bucuresti pentru discutii la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste. Urma sa ma sune cum termina si sa ne intalnim.

M-a sunat. Ne-am intalnit "La Doamna Candrea". Am vorbit. Am baut aspru. Lucrurile nu aratau vesel. "Si, apropo", imi spune Sandy, "un om foarte serios vrea sa-ti vorbeasca in aceasta seara". Asa am stat de vorba, pentru prima oara pe indelete, cu Adrian Marino.

Intalnirea cu omul din ale carui tomuri invatasem mai multa carte decat in lungi cursuri la universitate a fost un esec. Tinuse sa-mi spuna ca as putea evita multe necazuri daca nu as fi atat de apropiat de grupul parizian Ionesco, Cioran, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca. Era pacat de marele meu talent si nu avea nici un rost sa-mi fac rau pentru... Socat, l-am repezit cu iuteala imbecilei tinereti. Voiam sa fie limpede ca, apropiat ori nu de toti cei mentionati, pretuirea mea pentru ei nu avea cum sa se schimbe.

La prima sa vizita postdecembrista in Statele Unite, dl Marino mi-a transmis ca ar vrea sa ma vada. Am refuzat cu o impolitete de care nu ma credeam in stare. Peste putina vreme, viata m-a relocat pentru sapte ani in Romania si Basarabia, ani in care am citit mai tot ce a publicat. Descopeream in noul Adrian Marino un critic al ideologiilor avand la dispozitie un aparat de interpretare exceptional si o exemplara deschidere spre valorile liberalismului. Dar mai descopeream, dezgustat, si inapetenta formatiunilor politice istorice - altfel colcaind de impostori si analfabeti politici - pentru o minte ce le-ar fi putut pune la indemana o intelegere profunda a politicului.

In 1999, intre doua zboruri, aveam sa aflu ca primisem Marele Premiu ASPRO. Presedintele juriului, Adrian Marino, scrisese un Argument extrem de generos. Ajuns la Chisinau, l-am sunat sa-i multumesc. Spre surprinderea mea, dl Marino a inceput printr-o scuza: "Va rog foarte mult sa ma iertati pentru mojicia insului care v-a...". I-am spus ca deja uitasem reactia acelui betiv imbecil si ca oricum nu el, Adrian Marino, era responsabil de cele intamplate. Dar el se simtea responsabil.

Pana la reintoarcerea la Washington, contactul meu cu dl Marino a ramas foarte strans. Am schimbat carti, articole, comentarii, ganduri si ingrijorari. Discutam la telefon ore intregi. Semn ca izolarea isi lua tainul, de fiecare data cand terminam imi spunea: "Ma sunati saptamana viitoare, nu-i asa?". "Bineinteles, domnule profesor." Nu intelegea de ce continuam sa-i spun "domnule profesor", doar imi spusese ca nici o universitate din Romania nu-i oferise o pozitie de predare. Ii marturisisem ca birocratia administrativa nu ma interesa. "Exceptionalismul" romanesc se manifesta si prin prezenta unor Ion Dodu Balan si Ghita Florea printre universitari si cu tinerea lui Adrian Marino la distanta de o catedra. Dimitrie Cantemir la grajduri si struto-camilele in jilturile Academiei Romana este oricand o posibila sigla a insanitatii noastre socio-culturale.

I s-au reprosat multe dlui Marino. Nu sunt Dumnezeu si nu am caderea sa judec ce nu stiu pana la capat. Stiu in schimb ca suntem prea multi cei vinovati de a fi trecut pe langa acest mare carturar cu superficialitate si suficienta. Ma simt vinovat ca a murit nerevendicat cum se cuvine de o Romanie care se vrea profunda, dar continua sa mizeze pe nimicuri. Ma apasa greu vinovatia ca nu am ascultat repetatele rugaminti ale carturarului de a dedica "trei ore, numai trei ore pe zi dle Tudoran" pentru a termina o anume carte pe care el era convins ca o pot duce la capat. "Doar singur ati scris acel vers "Murdarit de toate clipele zilei, am uitat gustul eternitatii"", incerca el sa ma convinga.

De ce n-am considera eternitatea drept lucrul dus la capat in chip desavarsit? Adrian Marino a avut obsesia lucrului temeinic facut - o stare nenaturala pentru romani. Nu-i pot promite nici acum ca voi gasi vreodata acele trei ore pe zi. Tot ce pot face este sa soptesc: Noapte buna, domnule profesor! Odihniti-va in pace...