Normal, absolut normal

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Chiar în ziua în care a împlinit şaptezeci de ani, domnul Mitea a început să-şi povestească  viaţa. Nu conta cui, iar dacă persoana care se nimerea lîngă el cînd îl apuca nevoia de povestit era un străin, cu atît mai  bine. Totul a pornit de la aniversare. Casa s-a umplut de moşi şi de babe care l-au anunţat cuprinşi de o veselie tembelă, care nu se potrivea deloc cu condiţia lor de invitaţi, că acum era de-al lor. Or, din viaţa domnului Mitea reieşea clar, ori de cîte ori ar fi povestit-o, că el nu fusese niciodată al nimănui.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Chiar în ziua în care a împlinit şaptezeci de ani, domnul Mitea a început să-şi povestească  viaţa. Nu conta cui, iar dacă persoana care se nimerea lîngă el cînd îl apuca nevoia de povestit era un străin, cu atît mai  bine. Totul a pornit de la aniversare. Casa s-a umplut de moşi şi de babe care l-au anunţat cuprinşi de o veselie tembelă, care nu se potrivea deloc cu condiţia lor de invitaţi, că acum era de-al lor. Or, din viaţa domnului Mitea reieşea clar, ori de cîte ori ar fi povestit-o, că el nu fusese niciodată al nimănui. Că de asta îşi schimbase mereu slujba, ca măcar între doi  şefi să simtă un timp că n-are nici unul. Ce l-a mirat mult pe domnul Mitea era neputinţa de a-şi povesti viaţa de două ori la fel. Ca şi cum abia acum, cînd putea vorbi liber despre viaţa lui, începea şi viaţa să aibă un înţeles, să prindă o formă, să însemne şi altceva decît crezuse el c-a însemnat. După cinci-şase povestituri, domnul Mitea se întorcea acasă tulburat de ce putea să găsească răscolind puţin cîte puţin în nişte întîmplări pe care le socotea definitiv adormite. Cel mai greu îi venea cînd omul lîngă care se aşeza pe bancă, în parc, întreba, după ce-l asculta o vreme cu interes: Nu te supăra, dar ce vîrstă ai? Iar cînd domnul Mitea răspundea scurt şaptezeci, ca şi cum persoana se interesa de un amănunt lipsit de importanţă şi strica fluxul mărturisirii, nu numai cel care întreba, dar toţi cei care erau curioşi să ştie cîţi ani avea domnul Mitea răspundeau la fel: Păi, ce vrei, e normal! Foarte clar nu era dacă li se părea normal ca să li se povestească sau că, în sine, cele istorisite ţineau de o anumită normalitate a vîrstei. Ciudat e că toţi o făceau în acelaşi mod. Ca şi cum fuseseră induşi în eroare de povestitor, dar odată spunîndu-şi anii, lucrurile se lămureau. Era prin urmare normal să nu poată povesti de două ori la fel un moment important din căsnicie, era firesc să pomenească mereu de despărţirea de Maria şi de fiecare dată altfel. Erau zece Marii şi  fiecare cu o altă explicaţie a despărţirii. Cel mai greu îi era domnului Mitea să povestească despre lucrurile care-i schimbaseră viaţa. Descoperea că viaţa lui îşi schimbase direcţiile de la situaţii mărunte, de la decizii care pe moment nu însemnaseră nimic.

De la o vreme, a observat că oamenii erau oarecum indiferenţi la poveştile despre slujbe şi şefi, dar că se arătau brusc interesaţi cînd le vorbea de despărţirea de Maria. Încerc să înţeleg, spunea el, de ce am făcut-o. Am uitat pur şi simplu motivele. Iar ascultătorii dădeau aprobator din cap, semn că ţinea de normalitatea condiţiei de bărbat să uiţi ce n-ar trebui să uiţi niciodată.

Într-o zi, domnul Mitea a simţit că a obosit rememorînd nişte întîmplări şi a început să le povestească străinilor cum şi-a povestit el viaţa oricui stătea să-l asculte şi cum deodată nu mai vrea să şi-o povestească. Lupt cu mine, spunea el, să nu mai vorbesc despre toate astea.

Şi aici însă ascultătorii îi dădeau dreptate zicînd că, după şaptezeci de ani, e normal. Ce e normal după şaptezeci de ani?, se revolta domnul Mitea. Totul, răspundeau ascultătorii ocazionali. Totul.