Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi avea suficiente motive, Emil Constantinescu nu l-a somat pe Traian
Băsescu să renunţe la taxa sa aberantă. Fără a avea motivele de atunci
ale lui Emil Constantinescu, Traian Băsescu, ajuns preşedinte, s-a
apucat să denunţe taxa Tăriceanu. ● Ion Cristoiu
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Bătrâna de vizavi ● Marian Nazat: La teatru ● Claudiu Săftoiu: Baroni români, salvaţi de graba suedeză ● Gabriela Vrânceanu Firea: Business-ul politizat
Editorialele zilei
● Tudor Octavian: Bătrâna de vizavi ● Marian Nazat: La teatru ● Claudiu Săftoiu: Baroni români, salvaţi de graba suedeză ● Gabriela Vrânceanu Firea: Business-ul politizat
La Sinteza Zilei de marţi, 11 martie 2008, de pe Antena 3, s-a reamintit cu imagini de arhivă că Traian Băsescu, duşmanul spectaculos al taxei de primă înmatriculare în numele luptei împotriva fiscalităţii, e cel care s-a bătut până în pânzele albe şi a impus în 1997, prin celebra Ordonanţă de Urgenţă 11 din1997, taxa de drum.
Desigur, taxele, ca şi impozitele, sunt prin esenţă antipatice cetăţenilor. Şi, cu toate acestea, societatea modernă s-ar prăbuşi ca o şandrama dărâmată de speculanţii imobiliari dacă nu s-ar mai percepe taxe şi impozite. Din acest punct de vedere, nici taxa Tăriceanu, nici taxa Băsescu nu sunt menite a aduce simpatii electorale. Comparând cele două taxe, vom sesiza imediat că taxa de drum era infinit mai absurdă, mai ilegală şi mai imorală decât taxa de primă înmatriculare. Taxa atât de denunţată de Traian Băsescu şi maşinăria sa de propagandă şi agitaţie, funcţionând cu banii păgubiţilor de la FNI, vizează o categorie restrânsă de cetăţeni: cei care-şi înmatriculează întâia oară un automobil. Taxa Băsescu lovea practic în toţi posesorii de autovehicule. Nu numai în cei care aveau automobile personale, ci şi în cei care aveau mijloace de producţie: camioane de marfă, tractoare, remorci. Taxa Tăriceanu e gândită sau cel puţin argumentată ca o măsură de descurajare a procurării de maşini second hand. Ea nu e înfăţişată ca un mijloc de a mai face rost de bani (dacă toţi cetăţenii renunţă să mai cumpere hârburi din străinătate, taxa nu mai e percepută nimănui), ci drept un instrument de orientare a consumului. Taxa Băsescu, aşa cum o prezenta autorul ei, se dezvăluia din start ca un mijloc grosolan de a face rost de bani de la buget. În toate discursurile de la vremea respectivă, Traian Băsescu, ministru al Transporturilor în guvernul Ciorbea şi coloana a V-a a PDSR-ului iliescist în regimul CDR, a invocat nevoia de a face rost de bani pentru repararea drumurilor.
Peste tot în lume, infrastructura se întreţine însă cu bani de la buget şi nu prin introducerea unei taxe pentru toţi cei care străbat drumurile pe roţi de cauciuc. Dacă o asemenea formulă de a rezolva problemele domeniului public s-ar generaliza, n-ar mai fi nevoie de un buget anual. Fiecare minister ar obţine direct, prin introducere de taxe, banii necesari domeniului pe care-l administrează.
La vremea respectivă, taxa abuzivă, vârâtă pe gât românilor de Traian Băsescu, a stârnit un mare scandal. Un scandal mai mare decât cel iscat de taxa Tăriceanu, deşi, la vremea respectivă, Sorin Ovidiu Vântu nu intrase în afaceri media pe scară imperialistă, acuzat cum era cu păgubirea românilor (prin megaescrocheria FNI). Premierul Victor Ciorbea a ezitat mult până s-o treacă prin guvern. Comisia economică a Senatului, condusă de Viorel Cataramă, lider al PNL-ului de la guvernare, a respins-o. Principalul partid de Opoziţie, PDSR, a introdus o moţiune simplă în Parlament. S-au organizat proteste ale transportatorilor.
Şi, cu toate acestea, preşeditele de atunci Emil Constantinescu nu i-a cerut ministrului Transporturilor să renunţe la taxă în numele românilor aşa-zis dispăruţi.
Avea suficiente motive s-o facă:
1) Nu-l simpatiza pe Traian Băsescu, în care ghicise pe oportunistul dărâmător al propriului guvern.
2) Traian Băsescu era ministru din partea PD, formaţiune care se lipise de CDR pentru a beneficia de bucatele guvernării. Nu era vorba de şeful guvernului, ci de ministrul unei formaţiuni-anexă.
3) Taxa era urâtă de toţi românii.
Emil Constantinscu a dovedit în acel moment că pune mai presus de toate interesul naţional. El şi-a dat seama că, deşi i-ar fi sporit popularitatea, denunţarea taxei ar fi adus grave pagube ţării:
1) Ar fi provocat un scandal nenorocit în cadrul coaliţiei CDR – PD, abia instalată la putere.
2) Ar fi dat un semnal de populism ieftin, deoarece nici un cetăţean din lumea asta nu iubeşte taxele şi impozitele, dar acestea sunt vitale pentru supravieţuirea societăţii moderne.
3) Taxa era abuzivă, imorală şi ilegală, o formă pur şi simplu de spoliere a cetăţeanului.
Deşi avea suficiente motive, Emil Constantinescu nu l-a somat pe Traian Băsescu să renunţe la taxa sa aberantă.
Fără a avea motivele de atunci ale lui Emil Constantinescu, Traian Băsescu, ajuns preşedinte, s-a apucat să denunţe taxa Tăriceanu.
Nu cred că mai e nevoie să răspundem la întrebarea: care dintre cei doi era un veritabil bărbat de stat?
Desigur, taxele, ca şi impozitele, sunt prin esenţă antipatice cetăţenilor. Şi, cu toate acestea, societatea modernă s-ar prăbuşi ca o şandrama dărâmată de speculanţii imobiliari dacă nu s-ar mai percepe taxe şi impozite. Din acest punct de vedere, nici taxa Tăriceanu, nici taxa Băsescu nu sunt menite a aduce simpatii electorale. Comparând cele două taxe, vom sesiza imediat că taxa de drum era infinit mai absurdă, mai ilegală şi mai imorală decât taxa de primă înmatriculare. Taxa atât de denunţată de Traian Băsescu şi maşinăria sa de propagandă şi agitaţie, funcţionând cu banii păgubiţilor de la FNI, vizează o categorie restrânsă de cetăţeni: cei care-şi înmatriculează întâia oară un automobil. Taxa Băsescu lovea practic în toţi posesorii de autovehicule. Nu numai în cei care aveau automobile personale, ci şi în cei care aveau mijloace de producţie: camioane de marfă, tractoare, remorci. Taxa Tăriceanu e gândită sau cel puţin argumentată ca o măsură de descurajare a procurării de maşini second hand. Ea nu e înfăţişată ca un mijloc de a mai face rost de bani (dacă toţi cetăţenii renunţă să mai cumpere hârburi din străinătate, taxa nu mai e percepută nimănui), ci drept un instrument de orientare a consumului. Taxa Băsescu, aşa cum o prezenta autorul ei, se dezvăluia din start ca un mijloc grosolan de a face rost de bani de la buget. În toate discursurile de la vremea respectivă, Traian Băsescu, ministru al Transporturilor în guvernul Ciorbea şi coloana a V-a a PDSR-ului iliescist în regimul CDR, a invocat nevoia de a face rost de bani pentru repararea drumurilor.
Peste tot în lume, infrastructura se întreţine însă cu bani de la buget şi nu prin introducerea unei taxe pentru toţi cei care străbat drumurile pe roţi de cauciuc. Dacă o asemenea formulă de a rezolva problemele domeniului public s-ar generaliza, n-ar mai fi nevoie de un buget anual. Fiecare minister ar obţine direct, prin introducere de taxe, banii necesari domeniului pe care-l administrează.
La vremea respectivă, taxa abuzivă, vârâtă pe gât românilor de Traian Băsescu, a stârnit un mare scandal. Un scandal mai mare decât cel iscat de taxa Tăriceanu, deşi, la vremea respectivă, Sorin Ovidiu Vântu nu intrase în afaceri media pe scară imperialistă, acuzat cum era cu păgubirea românilor (prin megaescrocheria FNI). Premierul Victor Ciorbea a ezitat mult până s-o treacă prin guvern. Comisia economică a Senatului, condusă de Viorel Cataramă, lider al PNL-ului de la guvernare, a respins-o. Principalul partid de Opoziţie, PDSR, a introdus o moţiune simplă în Parlament. S-au organizat proteste ale transportatorilor.
Şi, cu toate acestea, preşeditele de atunci Emil Constantinescu nu i-a cerut ministrului Transporturilor să renunţe la taxă în numele românilor aşa-zis dispăruţi.
Avea suficiente motive s-o facă:
1) Nu-l simpatiza pe Traian Băsescu, în care ghicise pe oportunistul dărâmător al propriului guvern.
2) Traian Băsescu era ministru din partea PD, formaţiune care se lipise de CDR pentru a beneficia de bucatele guvernării. Nu era vorba de şeful guvernului, ci de ministrul unei formaţiuni-anexă.
3) Taxa era urâtă de toţi românii.
Emil Constantinscu a dovedit în acel moment că pune mai presus de toate interesul naţional. El şi-a dat seama că, deşi i-ar fi sporit popularitatea, denunţarea taxei ar fi adus grave pagube ţării:
1) Ar fi provocat un scandal nenorocit în cadrul coaliţiei CDR – PD, abia instalată la putere.
2) Ar fi dat un semnal de populism ieftin, deoarece nici un cetăţean din lumea asta nu iubeşte taxele şi impozitele, dar acestea sunt vitale pentru supravieţuirea societăţii moderne.
3) Taxa era abuzivă, imorală şi ilegală, o formă pur şi simplu de spoliere a cetăţeanului.
Deşi avea suficiente motive, Emil Constantinescu nu l-a somat pe Traian Băsescu să renunţe la taxa sa aberantă.
Fără a avea motivele de atunci ale lui Emil Constantinescu, Traian Băsescu, ajuns preşedinte, s-a apucat să denunţe taxa Tăriceanu.
Nu cred că mai e nevoie să răspundem la întrebarea: care dintre cei doi era un veritabil bărbat de stat?
Citește pe Antena3.ro
