Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În industria din România implicarea străină este slabă pe ansamblu, cu toate că punctele nodale se află sub control străin.
În afara oricărui dubiu, creşterea economică obţinută în ultimii ani în România se datorează în cea mai mare parte investiţiilor străine. Aşa cum nu se poate să nu se facă o legătură între expansiunea investiţiilor străine şi deterioarea masivă a contului curent extern în aceeaşi perioadă a ultimilor ani, tot aşa nu s-ar putea să nu se facă o legătură între respectiva expansiune a investiţiilor străine şi creşterea economică.
Dacă în privinţa creşterii economice în sine contribuţia investiţiilor străine este puternică şi indubitailă, problemele trebuie nuanţate în ce priveşte conţinutul creşterii economice şi implicit contribuţia la dezvoltare. Prin conţinutul şi structura lor, investiţiile străine în România au indus masiv o creştere economică bazată pe import. Concluzia se desprinde din impactul investiţiilor străine asupra balanţei de plăţi, evidenţiat de triplarea deficitului de cont curent extern al ţării, după 2003, respectiv de când au început practic investiţiile străine în România. O creştere economică bazată disproporţionat pe import este nesănătoasă şi nesustenabilă, creând vulnerabilităţi extreme în plăţile externe, precum şi faţă de preţurile internaţionale.
Situaţia apare şi mai nefavorabilă în plan structural-sectorial. Din acest punct de vedere, creşterea economică indusă de invstiţiile străine în România, aşa cum s-au făcut acestea, este dezechilibrată şi dezechilibrantă. Nu este cumva un reproş într-o asemenea apreciere. Este doar o constatare. Investiţiile străine au venit unde percepeau obţinrea profitului maxim, ceea ce este strict în firea lucrurilor. Asta nu înseamnă însă că tot acolo erau şi interesele prioritare ale economiei, dacă se mai discută cumva despre o economie închegată şi structurată a ţării, şi nu doar despre un teritoriu de acţiune pentru capitalul străin.
Citește pe Antena3.ro
Grosul investiţiilor străine – unele aprecieri vorbesc de aproape două treimi – se îndreaptă practic către sectoarele financiar, imobiliar şi de retail. Nu este de mirare, având în vedere că sunt sectoarele de profit maxim în această perioadă şi este absolut firesc ca investiţiile străine să caute profitul maxim. De altfel, nu întâmplător sectoarele cu pricina sunt şi cele mai dinamice, tocmai graţie implicării străine. Dar nu este vreun secret că România are nevoie de investiţii străine masive în industrie şi agricultură.
În industria din România implicarea străină este slabă pe ansamblu, cu toate că punctele nodale se află sub control străin, precum este cazul metalurgiei feroase, metalurgiei nefreoase, construcţiilor auto etc. În industria prelucrătoare activează 19 multinaţionale semnificative care însă utilizează doar 12% din forţa de muncă ocupată în România. În agricultură prezenţa investiţiilor străine este derizorie. Şi dacă există preluări relativ importante de suprafeţe în proprietate străină, scopul, până acum cel puţin, nu apare a fi desfăşurarea unei activităţi agricole, ci aranjamente imobiliare sau pur şi simplu speculaţii cu terenuri.
Configuraţia preluărilor în România prin investiţii străine arată tot mai mult ca fiind de tip ţară bananieră. Sunt preluate sub control străin resursele (atâtea câte mai există), băncile (practic în integralitate), precum şi puţinele sectoare sigur profitabile. Restul, nefiind de interes sau de profit facil, nici nu este luat în obiectiv. Nu trebuie să fii economist pentru a observa că, în preluările sub control în România, capitalul străin a adoptat schema cheltuielilor minime, atât de intrare, cât şi de operare. Investiţiile de tip “Greenfield” (prin înfiinţarea de întreprinderi noi, de la zero) – în cazul cărora cheltuielile sunt mari şi recuperările din profituri vin târziu – sunt absolut derizorii. Majoritatea constituie preluări de structuri existente, prin privatizări, în cazul cărora se găseşte totul de-a gata şi unde, cu cheltuieli de tehnologizare minime şi cu restructurări masive de personal, se obţin recuperări şi profituri rapide, mai ales că la preluări sunt plătite, prin presiuni externe sau şpăgi consistente, sume ridicol de mici.
Între primele 25 de companii din România se găsesc (deocamdată) 20 de multinaţionale. Din acestea numai 4 funcţionează în cadrul unor structuri noi. Restul şi-au obţinut poziţiile în urma unor privatizări. Iar din acestea patru 3 sunt hipermarketuri care activează în comerţ (unde investiţiile sunt în sine minime) şi numai una reprezintă investiţie în producţie, şi anume în producţia de ţigări!
