O diversiune pentru a acoperi corupţia

Judecând după lipsa de activitate a DNA şi brusca sporire a numărului de comisii parlamentare, s-ar părea că în România lui 2009 s-a rezolvat chestiunea corupţiei la nivel înalt.

La vremea deschiderii anchetelor DNA împotriva lui Adrian Năstase am avertizat că principala acuzaţie - abuz în serviciu - se constituie într-o lovitură dată oricărei încercări de a avea iniţiativă. Prin abuz în serviciu al unui demnitar, DNA înţelegea şi înţelege faptul că o acţiune a demnitarului respectiv a dus la o pagubă în banii publici. Altfel spus, dacă ministerul demnitarului face un pod de piatră peste un râu, DNA deschide o anchetă penală acuzându-l pe demnitar că a risipit bani publici, deoarece putea să facă un pod de lemn. Sau, acceptând necesitatea unui pod de piatră, DNA ar susţine că procurorii l-ar fi făcut mult mai ieftin. Folosită pentru a-şi masca incompetenţa, acuzaţia de abuz în serviciu n-are drept premisă însuşirea de către demnitar a banului public, ci risipirea acestuia printr-o iniţiativă despre care DNA crede că nu trebuia să fie. Altfel spus, ţuluşii lui Traian Băsescu (la vremea respectivă ai lui Traian Băsescu, acum potrivit obiceiului românesc, sunt pe cale să sară în altă barcă) se substituiau pur şi simplu ministrului. Spunând - noi, în locul demnitarului, am fi făcut un pod de lemn, şi nu de piatră - procurorii DNA îl acuzau pe demnitar de abuz în serviciu. S-au creat astfel premisele unei paralizii funciare a oricărei iniţiative la nivel guvernamental. Pentru că orice iniţiativă putea să cadă sub acuzaţia de abuz în serviciu, pentru un demnitar era de preferat să nu mai cheltuiască nici un ban.

Un lucru asemănător se întâmplă şi cu aceste comisii de anchetă având drept scop verificarea felului în care s-au cheltuit banii publici.

Desigur, e bine că demnitarii trebuie să fie conştienţi de existenţa unei supravegheri a felului în care se cheltuieşte banul public. Numai că graniţa dintre risipirea banului public şi cheltuirea acestuia cu folos e destul de subţire. Au fost multe cazuri în istoria recentă sau mai îndepărtată când o anume iniţiativă a fost acuzată ca inutilă, risipitoare de bani publici. Viaţa a dovedit însă că iniţiativa a fost utilă. Un ministru are un buget aprobat de Parlament, pe care-l foloseşte pentru realizarea unor proiecte. La o adică, oricare cetăţean al României poate contesta proiectul considerând că el nu l-ar fi iniţiat sau că suma de bani cheltuită putea fi mult mai mică. Membrii comisiei parlamentare o acuză pe Elena Udrea că a risipit banii încheind cu televiziunile contracte pentru popularizarea unor manifestări sau ale unor trasee turistice. De remarcat, înainte de toate, că Elena Udrea nu e acuzată de a-şi fi însuşit banii. E drept, unii membri au acuzat-o că şi-ar fi cumpărat ştiri pe bani publici. O acuzaţie care nu rezistă. Elena Udrea a fost şi este cultivată de televiziuni, pentru că ridică ratingurile. Membrii comisiei pornesc aşadar de la premisa că prin aceste contracte s-au risipit banii publici. Elena Udrea susţine însă că avea nevoie de o mediatizare a turismului intern. Membrii comisiei cred că Elena Udrea a risipit banii publici. Elena Udrea răspunde că i-a cheltuit cu folos.

Ca şi în cazul abuzului în serviciu, ne confruntăm cu o acuzaţie discutabilă, deoarece se întemeiază pe concepţia proprie a fiecărui membru al comisiei despre cum ar trebui cheltuit banul public de ministrul Turismului.

Nu excludem din start posibilitatea ca membrii comisiei de anchetă în cazul Elenei Udrea să se priceapă la turism şi, mai ales, la promovarea turismului. Din prestaţia lor de până acum se vede că n-au nici o legătură cu domeniul. Ştiindu-se acest adevăr, ar fi fost normal ca membrii comisiei să fi apelat la experţi. Pentru că numai experţii se pot pronunţa - şi ei însă supuşi discuţiei - dacă, de exemplu, concertul lui Bregovici putea să coste mai mult sau mai puţin decât a costat.

Din câte se vede, moda comisiilor parlamentare, nu prea diferită de moda buricului gol (că şi aceasta dă naştere la aberaţii), a adus în spaţiul românesc o preocupare nouă şi spectaculoasă: cea privind felul în care se cheltuiesc banii publici. Dacă am lua în serios fenomenul, am putea crede că România a atins gradul de civilizaţie politică al ţărilor nordice. Numai acolo demnitarii, supravegheaţi şi pentru felul în care cheltuiesc ultimul bănuţ, vin la minister cu termosul de cafea de acasă şi dau cu grijă din pedalele bicicletei, ca să nu consume cumva cauciucurile. Această realitate s-a încetăţenit însă în ţările nordice după ce s-a rezolvat problema corupţiei la nivel înalt.

Corupţie înseamnă risipirea banilor publici prin intrarea lor în buzunarele demnitarului sau în cele ale clientelei sale politice. S-a rezolvat problema corupţiei la nivel înalt în România lui 2009 astfel încât atenţia să se îndrepte exclusiv asupra cheltuirii gospodăreşti a banului public? Judecând după lipsa de activitate a DNA şi brusca sporire a numărului de comisii parlamentare, s-ar părea că în România lui 2009 s-a rezolvat chestiunea corupţiei la nivel înalt.

Cine se uită la România reală, şi nu la România de la televiziunile mogulilor, îşi dă seama însă că fenomenul corupţiei la nivel înalt nu numai că n-a dispărut, dar, mai mult, că a sporit în chip astronomic.

Una dintre cauze constă şi în abaterea atenţiei de la marile afaceri de corupţie prin concentrarea interesului faţă de perdelele Elenei Udrea. Şi, dacă ne gândim că entuziastul acestor comisii de anchetă e PSD, formaţiunea baronilor centrali şi locali, vom înţelege că moda comisiilor de anchetă parlamentară ascunde un interes al baronilor PSD: cel de a putea fura fără a fi văzuţi de presa ocupată până peste cap cu spectacolul comisiilor parlamentare dedicate cheltuirii banului public.