O enigmă: 13-15 iunie 1990

Posibilele intrebări işi găsesc răspunsurile prin atenta cercetare a faptelor. Aceste adevăruri elementare nu funcţionează in cazul evenimentelor dramatice din 13, 14 şi 15 iunie 1990. Intreaga lor desfăşurare pare a fi supusă unei logici aberante.

Mă număr printre jurnaliştii care l-au criticat - şi nu oricum, ci virulent - pe Ion Iliescu timp de şapte ani: din 1990 pănă in 1997, cănd a căzut de la Putere. Am trăit ca jurnalist, conducănd una dintre cele mai inverşunate publicaţii anti-Iliescu - "Zig-Zag Magazin" - , toate evenimentele anului 1990. Am fost seară de seară in Piaţa Universităţii şi am publicat in "Zig-Zag Magazin" din 17 mai 1990 editorialul "Un model european - Piaţa Universităţii", am fost martor, ca jurnalist, al evenimentelor din 13 iunie 1990, am scăpat ca prin minune de hoardele de mineri din 14-15 iunie 1990. La vremea respectivă am publicat in "Zig-Zag Magazin" (19 iunie 1990) editorialul "Ce se ascunde dincolo de evenimentele din 13, 14 şi 15 iunie?" Recitindu-l acum, cănd regimul Traian Băsescu vrea să judece penal istoria, imi dau seama că intrebările pe care mi le puneam atunci n-au găsit răspuns nici după 17 ani de cercetare. Il reproduc in Jurnalul Naţional in speranţa că va aduce o nouă perspectivă intr-o dezbatere ce a luat in ultimul timp infăţişarea unei şedinţe de tribunal bolşevic:


"Orice conflict social-politic de proporţii se supune unei anume logici. Prin raportare la interesele actorilor prinşi in acest eveniment, pot fi sesizate cauzele declanşării, explicaţiile modului de desfăşurare. Posibilele intrebări işi găsesc răspunsurile prin atenta cercetare a faptelor. Aceste adevăruri elementare nu funcţionează in cazul evenimentelor dramatice din 13, 14 şi 15 iunie 1990. Intreaga lor desfăşurare pare a fi supusă unei logici aberante. Raportarea firească la comportamentul anterior al actorilor sporeşte şi nu risipeşte enigma. In numeroase cazuri, aceştia par a fi acţionat impotriva propriilor interese. Faptele şi declaraţiile lor sunt lipsite de logică. Răspunsurile incălcesc şi mai mult lucrurile. Să luăm pentru inceput faptul care a declanşat conflictul: situaţia din Piaţa Universităţii. Sunt unul din susţinătorii in scris cei mai consecvenţi ai mişcării din centrul Bucureştilor. Ca şi dl Petre Roman, a cărui evoluţie din ultimul timp nu pot decăt s-o salut, cred insă că această acţiune şi-a pierdut după alegeri legitimitatea politică. Pănă la 20 mai 1990, ea a avut rolul de a atrage atenţia electoratului asupra pericolului instalării prin alegeri a unui regim neocomunist. Contrar opiniei dlui Ion Iliescu şi a conducerii FSN, cred că această mişcare a depăşit limitele perimetrului din Piaţa Universităţii pentru a exprima o stare de spirit a unei părţi de populaţie, a tineretului studios indeosebi. Victoria in alegeri a dlui Ion Iliescu şi a Frontului a demonstrat insă că electoratul a fost de altă părere. Fie că a considerat drept nefondată acuzaţia de neocomunism, fie că a dorit acest neocomunism, majoritatea populaţiei a votat impotriva opoziţiei. In aceste condiţii, mişcarea din Piaţa Universităţii şi-a pierdut obiectivul politic. Prelungirea ei inutilă mărturiseşte o totală absenţă a logicii.


Potrivit acesteia din urmă, era normal ca acţiunea să inceteze. Iniţiatorii ei trebuiau să aştepte ca forţa politică legitimată prin alegeri să intreprindă ceva practic pe tărăm economic şi social politic. Iar dacă măsurile luate ar fi confirmat teza neocomunismului, atunci mişcarea ar fi putut fi reluată, evident cu un sprijin masiv din partea populaţiei nemulţumite de politica guvernului. Contrar acestui raţionament, manifestanţii nu numai că nu intrerup o acţiune politică deja agonică, dar, mai mult, fac gesturi aiuritoare. Işi schimbă obiectivul protestului, ies din perimetrul zonei. Pentru tot felul de demonstraţii lansează ameninţări guvernului. Totul incepe să ia infăţişarea unei provocări. La răndu-i, puterea se comportă şi ea cu o remarcabilă lipsă de logică. Firesc ar fi fost ca măcar după alegeri dl Ion Iliescu să accepte dialogul. Indiferent de resorturile mişcării, dialogul se inscria in logica politică. Dacă, de exemplu, prelungirea acţiunii din Piaţă era sinceră, dialogul ar fi impus de obligativitatea oricărei forţe politice de a sesiza şi rezolva toate contradicţiile din realitate. Admiţănd că mişcarea era o provocare, dialogul era cerut de logica subtilităţii. Dacă organizatorii din umbră ai prelungirii acţiunii urmăreau să demonstreze că dl Ion Iliescu are un stil antidemocratic, atunci dialogul ar fi dejucat toate planurile. In afara logicii se situează şi comportarea ulterioară a guvernului. Manifestaţia din Piaţa Universităţii pierdea treptat-treptat din forţa impactului iniţial. Fiecare zi curgea in defavoarea ei şi in favoarea guvernului. Prelungirea era atăt de absurdă, incăt o vreme am crezut că in spatele ei se află o subtilă manevră de compromitere a mişcării din perioada anterioară alegerilor. Logica politică reclama ca demonstranţii, tot mai puţini, tot mai lipsiţi de forţă, să fie lăsaţi in pace. Evident, urmăriţi indeaproape ca faldurile unei mişcări protestare să nu ascundă grave incălcări ale Codului penal.


Iată insă că, sfidănd orice raţionament, poliţia intervine in dimineaţa zilei de 13 iunie. Şi nu oricum, ci in forţă, brutalizăndu-i pe demonstranţi, interzicănd accesul ziariştilor romăni şi străini. Din start, o gravă greşeală. Dacă acţiunea era legală, ziariştii nu trebuiau alungaţi, ci dimpotrivă, invitaţi să asiste pentru a se convinge de legitimitatea acţiunii. (...)

Total lipsită de logică este şi reacţia manifestanţilor. Mişcările populare postrevoluţionare ale tinerilor s-au caracterizat prin nonviolenţă. Inainte de 20 mai 1990 s-a vorbit mult de Piaţa Universităţii, de protestul de tip gandhian. Fără violenţă a fost indemnul prin care mişcarea din Piaţă căpătase o măreţie neobişnuită. Ori de căte ori se anunţa posibilitatea unei intervenţii brutale, cei din zona liberă de neocomunism se aşezau pe asfalt cu vădita intenţie de a răspunde violenţei prin nonviolenţă. La indemnurile lui Marian Munteanu, orice gest contrar ideilor din Piaţă era intămpinat cu aplauze. Logica mişcării tinereşti din centrul Capitalei cerea o reacţie specifică la acţiunea poliţiei. Se putea organiza, de exemplu, un miting paşnic de protest. Se putea declanşa o grevă in instituţiile de invăţămănt superior din Bucureşti. In fine, demonstranţii puteau rămăne un timp indefinit in faţa barajelor ridicate de forţele de ordine. Sfidănd această logică, demonstranţii, cărora li se adaugă tot mai multe elemente turbulente, trec la violenţă: incendiază maşinile poliţiei, ii alungă pe poliţişti cu pietre, devastează sediul Poliţiei Capitalei, incendiază Serviciul Romăn de Informaţii, vor să dea foc şi să pătrundă in clădirea Ministerului de Interne, devastează Televiziunea. Trăsătura caracteristică a tuturor acţiunilor din 13 iunie e o absolută lipsă de logică politică şi chiar psihologică. Singurul scop al atacurilor este devastarea şi incendierea".
Continuare in numărul următor