O istorie trăită a diplomaţiei româneşti

După ce am citit şi acest al doilea volum din seria “Pagini din diplomaţia României”(*) – având, ca şi primul, deviza “semper fidelis patriae”- remarc un fapt suprinzător. Din a doua parte a anilor '60, România a avut o politică externă curajoasă şi realistă, fiind considerată “copilul teribil” al lagărului socialist. Succesele politicii externe româneşti se leagă de constanţa şi predictibilitatea sa, atribute care, în mare măsură, lipseau politicii interne. Faţă în faţă cu condiţia de spectator marginal la marile demersuri politice şi diplomatice din zilele noastre, în care ne-am plasat sau/şi am fost plasaţi, o asemenea constatare nu poate decât să stârnească amare încheieri.

Retraşi din tranşeele diplomaţiei active, după ce şi-au onorat în chip remarcabil statutul, autorii textelor cuprinse în carte au socotit de datoria lor să readucă în actualitate idei şi demersuri ale căror învăţăminte pot fi de folos mai tinerilor confraţi. Lucru mărturisit de către Preşedintele Asociaţiei, prof.univ.dr. Ion M.Anghel: ”Oricât de modestă ar putea fi această contribuţie la strângerea de mărturii despre existenţa României ca stat membru al comunităţii internaţionale şi despre manifestările ei în viaţa internaţională, noi ne considerăm totuşi onoraţi că putem să o oferim şi şi nu vom ezita să continuăm cee ce ce cu fervoare, demnitate şi responsabilitate am început să scriem despre vremea când ne simţeam mândri şi o spuneam răspicat că suntem români.” (sublinierea autorului n.n.)

Întărind ideea, într-un text cu un titlu ales nu fără tâlc, ”Ministerul de externe… la trecut” - Constatin Ene scrie: ”Nu poţi avea diplomaţi dacă nu ai politică externă. Şi nu poţi avea diplomaţi dacă nu dispui de un minister de externe.” Remarcând: ”Erau anii în care, în condiţiile ”Războiului Rece”, Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiile sale, ca şi alte numeroase organizaţii internaţionale, erau singurele locuri unde Estul şi Vestul aveau un dialog pe probleme de interes universal.” Şi, mai departe: “Participarea României la acest dialog făcea parte din atribuţile Ministerului Afacerilor Externe.”

Prin natura lucrurilor, discuţia ajunge la un subiect (cum să-i spun?) foarte sensibil: “La acest curs, foarte solicitat în epocă, se adaugă şi ambiţia fără limite a lui Nicolae Ceauşescu de se afirma pe plan extern, în special de la tribuna organizaţiilor internaţionale, de a prezenta şi formula iniţiative care să-i crească notorietatea.”

Am ales această notaţie, tocmai pentru că ea defineşte spiritul în care a fost gândită retrospectiva. Dedicaţi trup şi suflet meseriei lor, autorii nu idilizează trecutul şi nici nu-i ascund erorile şi limitele, unele inerente altele ţinând de natura atât de complexă a împrejurărilor. Dar nici nu cedează unor optici nihiliste care pârjolesc totul sub cuvânt că istoria, inclusiv istoria diplomaţiei româneşti, a început odată cu ei!

Mai departe, discuţia este ordonată pe două paliere: diplomaţia bilaterală şi diplomaţia multilaterală. Fireşte, în realitate, precum şi în carte, cele două componente se interferează şi se intercondiţionează. Prima secţiune recapitulează demersuri româneşti cu state din azimuturi geografice dar, mai ales, politice, de o mare diversitate. Avem aici un tablou sugestiv al demersurilor diplomatice româneşti cu Statele Unite (Ion Buzatu), Franţa (dr. Valeriu Tudor), URSS (Ioan Sbârnă) sau Japonia (Ion Scumpieru, dr. Gheorghe Rusu. Dr. Lucian D. Petrescu), Canada (Ion M Anghel), Republica Moldovenească (Aurel Preda) sau India (Lucian D. Petrescu), China (Romulus Ioan Budura, Ion Pătraşcu), Elveţia (Ioan V. Maxim) sau Olanda (Ion Pătraşcu), până în Cuba (Vasile Macovei) şi Iran (Ladislau Mosoni) şi, deloc în ultimul rând, ţările arabe (Aurel Turbăceanu). Fiecare text aduce aspecte mai puţin sau chiar deloc ştiute până acum, punând în evidenţă modul în care diplomaţii români depăşeau draconicele cadre ale “disciplinei de bloc”, devenind interlocutori predilecţi şi negociatori abili în importante cauze europene sau internaţionale. Fără a stabili ierarhii sau clasamente preferenţiale, menţionez panorama realizată de către Ioan Buzatu, despre “relaţia specială unicat” între România şi Statele Unite ale Americii. Numai că, mă grăbesc să avertizez, nu este vorba despre vreo “relaţie specială unicat” cu “licuriciul cel mare”(se ştie bine cui îi aparţine sintagma demonetizată prin lipsă de substanţă), ci despre modul în care, în perioada 1968- 1984, România a fost, pentru diplomaţia americană, “o ţară de interes major”. Remarc, de asemenea, consemnările profesorului Ion M. Anghel despre etapele, provocările, ezitările şi reuşitele negocierilor pentru stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Canada, adevărat curs de diplomaţie aplicată.

Cea de a doua secţiune, consacrată diplomaţiei multilaterale, aduce în atenţie activităţi ale diplomaţilor români în cadrul organismelor ONU ( Ion Diaconu, Mihai Florescu) sau în pregătirea admiterii ţării noastre în Consiliul Europei, condiţie indispensabilă a admiterii în Uniunea Europeană şi în NATO. Acţiuni care definesc şi exprimă ceea ce Nicolae Micu numeşte: ”renaşterea europeană a României”, în ”noua Europă”, declanşată de revoluţia din decembrie 1989. Întregeşte perspectiva prof. univ. dr Constantin Vlad care scrie despre iniţiative româneşti din anii debutului procesului securităţii europene, pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa- prima jumătate a anilor '70 ai veacului trecut. Şi, tot domnia sa, ne dă o emoţionantă evocare a personalităţii lui Valentin Lipatti, diplomatul despre care, la acea vreme s-a spus cu admiraţie, dar şi cu neascunsă invidie: “dacă nu ar fi existat, trebuia inventat!”

Noile “Pagini din diplomaţia României” rămân o adevărată “Istorie trăită” şi, prin aceasta, o pledoarie pentru nobleţea şi demnitatea unei profesiuni- dacă nu chiar a unei arte- în care România a avut şi cu siguranţă poate avea un cuvânt de spus.

(*) Asociaţia ambasadorilor şi diplomaţiilor de carieră din România. “Pagini din diplomaţia României”.