x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

O lecţie de economie de la un ţăran din Hiroshima

0
Autor: Liviu Voinea 02 Aug 2011 - 21:00
Poate v-ati astepta sa scriu despre compromisul american privind datoria publica. Vom mai avea ocazia cel putin o data anul acesta, pentru ca solutia nu a fost decat temporara. Poate v-ati astepta sa scriu despre cresterea salariilor bugetarilor. Cata vreme este sub rata inflatiei, nu merita scris nimic despre o astfel de diversiune. In seria articolelor de vacanta, poate ar merita o incursiune in Sevilla, orasul in care am lucrat acum 8 ani pentru un institut de cercetari al Comisiei Europene si pe care il recomand cu caldura (Mircea Badea scrie pe blog ca erau 40 de grade acolo la sfarsitul lui iulie; probabil la 7 dimineata, eu am prins dupa-amieze in care termometrul arata peste 50 de grade).

Voi scrie insa, nu intamplator la inceput de august, despre o experienta traita intr-un sat de munte de langa Hiroshima. Am fost acum 5 ani invitatul Ministerului de Externe al Japoniei intr-un program destinat tinerilor lideri din Europa de Est. Am vizitat toate capitalele imperiale (Nara, Kyoto, Tokyo), dar cea mai puternica impresie mi-a produs-o Hiroshima. O singura cladire, cu armatura de fier, care a rezistat partial bombei atomice si care a fost pastrata ca atare, aduce aminte despre catastrofa din 1945, impreuna cu un muzeu si un memorial in aer liber. In rest multa verdeata, un stadion de baseball la doi pasi de locul deasupra caruia a cazut bomba (si unde functioneaza astazi un spital), si un popor care a luat-o de la capat si a reconstruit un oras viu si demn. Programul a presupus si sa petrec o zi intr-o familie de japonezi. Eu am fost repartizat unei familii instarite, care avea o ferma de vaci intr-un sat de munte cam la 40 de kilometri de Hiroshima.

Capul familiei avea 93 de ani dar se indoia de spate atunci cand saluta mai rapid decat mine. Fiul lui, care avea cam 60 de ani, o rupea putin pe engleza (asa cum o rupeam si eu in japoneza dupa cateva sake-uri). La randul sau avea trei copii, toti la varsta facultatii, pentru care platea 20 de mii de dolari pe an la Universitatea din Hiroshima. Deci 60 de mii in total. Plus cazarea intr-o casa inchiriata care nu avea mai mult de 20 de metri patrati utili, dar care costa peste 1.000 dolari pe luna. Casa de la tara era tipica pentru casele japoneze: ridicata de la sol cu cateva zeci de centimetri pe stalpi de lemn, cu coridoare exterioare care incojurau corpul central al casei unde camerele erau despartite de usi glisante pe cadru de lemn si acoperite cu hartie. Fiind mai avuti, coridorul exterior era marginit la randul sau de niste geamuri din plexiglas, o pavaza subtire pentru frigul din decembrie. Masa a fost delicioasa (si am mancat mult, pentru ca toate rudele au venit sa ma cunoasca), iar fermierul nostru mi-a aratat o harta a lumii intesata cu stegulete. L-am intrebat daca reprezinta locurile in care a calatorit si razand mi-a raspuns ca reprezinta locurile din care veneau cei pe care i-a gazduit in decursul anilor. Asa calatorea el, fermierul cu trei copii la facultate si care nu depasise granitele Hiroshimei.

In camera cea mai buna din casa (cea care adapostea urna cu cenusa sotiei capului familiei) am dormit evident pe tatami (adica aproape de jos), m-am imbracat cu tot geamantanul, am lasat lumina aprinsa ca sa tina iluzoriu de cald (intrucat nu exista sistem de incalzire) si am asteptat sa se faca dimineata. Am vizitat ferma familiei, care avea 40 si ceva de vaci, si am constatat ca vacile o duceau bine: fiecare avea sistemul ei de ventilatie. Fermierul japonez mi-a aratat apoi o masinarie de care era foarte mandru: spermmachine. Fireste, si mulgatoarea electrica.

Faptul ca m-a gazduit pe mine l-a costat 300 de dolari, cat a platit unui zilier sa se ocupe de vaci in ziua respectiva. Am vazut apoi cele trei silozuri aprovizionate din Noua Zeelanda si i-am spus, in engleza pe care o putea el intelege: "Tu bogat". Iarasi razand mi-a raspuns: "Nu, nu... sta­tul ajuta". Am aflat ca statul i-a dat jumatate din banii pentru achizitia vacilor si jumatate din banii pentru silozuri. Restul i-a luat de la banca, cu o dobanda subventionata. Sigur, Japonia nu are constrangerile unui membru UE. Dar constrangeri bugetare tot are. Iar pe partea de desfacere a produselor putem invata multe. L-am intrebat cum face sa transporte la oras laptele in fiecare dimineata. Rasul lui i-a dezvelit toata strungareata: "Sindicat, sindicat". Sigur, voia sa spuna de fapt patronat. In fiecare dimineata la ora 5 venea camionul de la patronatul laptelui din regiunea Hiroshima si incarca tot laptele pe care il producea. Indiferent de fluctuatiile inerente ale volumului productiei si ale preturilor pe piata, patronatul ii platea acelasi pret pe litru tot anul (asupra caruia agreau la inceputul anului). Da, laptele in magazin nu era ieftin, dar producatorul sau era rasplatit si sistemul functiona. Mi-a scris cifrele pe o hartie: facea 400 de mii de dolari pe an. Dupa ce scadea cheltuielile si ratele la banca ii ramanea destul pentru a tine trei copii la facultate. Mergea, ce-i drept, cu o Toyota veche de 40 de ani, nu avea televizor cu ecran lat si nu avea credite de consum. Dar traia bine de pe urma fermei sale. De astfel de agricultura si zootehnie avem si noi nevoie, nu de agricultura pentru subzistenta si autoconsum.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de