O mare ţigănie

Situaţia ţiganilor din Oltenia impune măsuri speciale. De prevenire zilnică, dislocare în zonă a unor secţii speciale de poliţie şi jandarmerie, integrare socială şi iniţiative locale pentru calmarea creierelor încinse.

Incidentele grave de ordine publică din Craiova ultimilor ani demonstrează că avem de-a face cu una dintre cele mai complexe zone infracţionale româneşti. Întîmplător sau nu, vedetele zilei sînt ţiganii din cartierul Faţa Luncii. Dar problemele din Craiova sînt generate şi de o toleranţă exagerat de mare pentru încălcarea legii. Sînt pe acolo tot felul de beizadele de judecători, procurori, poliţişti sau politicieni care urinează în fiecare zi pe textul legii. Şi dau tonul general în capitala Olteniei. Centru universitar renumit, locul unde va exista cea mai mare investiţie industrială americană, Craiova deţine un trist record. Cea mai mare frecvenţă a răfuielilor între clanurile ţigăneşti, derulate sub nasurile albe şi fine ale românilor sadea din conducerea oraşului, umpluţi de şpagă, mereu dispuşi să închidă ochii.

Potrivit unor statistici, în Dolj se concentrează cea mai mare comunitate ţigănească din România. Unii spun că e chiar cea mai semnificativă din Balcani. Sînt acolo de peste 100 de ani, încă de pe vremea cînd Carol I a recunoscut comunitatea şi pe întîiul lor lider, Parulea. De atunci, ţiganii s-au înmulţit aşa cum îi ştim. În perioada interbelică, Biserica Ortodoxă a încercat creştinarea lor, conştientă de rolul social important, dar şi de posibilul efect regional în zbuciumata zonă a Balcanilor. Comuniştii i-au tratat ca pe oameni de categoria a doua, fără vreo strategie de integrare timp de 50 de ani. Şcolile şi grădiniţele înfloreau în centrul oraşelor, dar educaţia minorităţii rămînea doar o chestiune facultativă. Obsesia lui Ceauşescu de sporire a natalităţii i-a transformat în fabrici de copii, subvenţionate de alocaţiile faimoase.  

Etern dezbinată, cu manifestări gălăgioase şi dorinţa de a-şi face singură dreptate cu sabia sau pistolul, comunitatea de ţigani din sudul României este acum o problemă serioasă internă, dar şi externă.

Internă pentru că în mod repetat se produc atentate grave la ordinea publică: focuri de armă în spitale, bătăi cu săbii, răpiri şi sechestrări de persoane, ameninţări cu moartea, crimă organizată.

Externă pentru că după 1989 mulţi din ţiganii Olteniei au plecat în Franţa, Italia sau Germania. Sînt zeci de tabere cu ţigani nomazi români la marginea oraşelor europene. Lîngă Roma, sînt circa 20.000. Din cînd în cînd, produc evenimente grave, precum nefericitul Mailat. O mare parte din ei trăiesc din furtişaguri sau din mila publică. Produc un mare deficit de imagine României. Milioanele de euro cheltuite în campaniile politice şi diplomatice nu valorează o ceapă degerată pe lîngă nenorocirile intens mediatizate ale unor ţigani cu paşaport sau buletin românesc.

Iar cauza e internă, aici, în România. În lipsa de imaginaţie a celor de la Interne, pînă la sictirul inter-instituţional. Mecanismul Parchet-Poliţie-Justiţie ar fi trebuit să funcţioneze perfect, pentru a nu-i mai arăta pe alţii cu degetul. Autorităţile dau tonul pentru delăsare. Legea trebuie să fie una pentru toţi, români, ţigani sau maghiari.

Ţiganii sînt la fel dintotdeauna. Cu gura mare şi chef de ducă, iubăreţi şi pasionali de la vîrste fragede, iuţi la mînie şi foarte greu de înscris în tiparele unei societăţi aşezate.

Ca stat UE, România are însă obligaţia să se oprească din lamentarea penibilă. Situaţia ţiganilor din Oltenia impune măsuri speciale. De prevenire zilnică, dislocare în zonă a unor secţii speciale de poliţie şi jandarmerie, integrare socială şi iniţiative locale pentru calmarea creierelor încinse.

Altfel, totul rămîne o mare ţigănie. Românească.