O strofă căruntă din „Mioriţa” la Mărăşeşti

Dealuri molcome, îmbietoare să le mângâi  îmbrăcămintea de iarbă fără cusur. În zumzăitul de albine se aude deodată un dangăt de clopot şi de pe culme coboară un moşneag cu patru mioare şi un câine bătrân, cu blana jerpelită. Cu pas agale, îngreunat de ani, moşul se sprijinea într-o creangă cioturoasă şi vânticelul îi răscula niscaiva fire de păr alb. Se desprinsese parcă dintr-o strofă căruntă de „Mioriţa”. „Ce te-aduce pe-aici, nepoate”? Îi explic uncheşului cu nădragii legaţi cu o sârmă şi o cămaşă largă, poate primită la vreo pomenire, că am căutat special acele dealuri din triunghiul udat cu sânge Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz. Mă mir cum tranşeele au fost nivelate de trecerea vremii, le-a acoperit praful adus de vânt. „Apăi, cine-şi mai aduce aminte, eu am trăit orele cu bubuituri de tun, cu şuierat de obuze. Adormeam seara şi simţeam mâna bunicului trezindu-mă: << Hai, mă puştiule, că e noapte fără lună şi nu ne văd nemţii >>.Cu lopeţi în mână ne târam pe aste coline şi îi îngropam pe soldaţii noştri ucişi în lupte. I-am şoptit la un moment dat că din pipăit am simţit că era şi un neamţ mort. Bunicul a tras o sudalmă, dar apoi a zis: << Îngroapă-l şi pe ăsta, că are şi el o mamă >>”! Moşul m-a atins pe ceafă cu o palmă tare ca acea creangă-baston şi a pornit spre vale în dangăt de mioare , reintrând în strofa de „Mioriţa” sau poate în versul „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”! Îşi aduce aminte că nu-mi spusese ceva: „Sătenii vorbesc că, atunci când au atacat la baionetă doar în izmene, flăcăii noştri au ţipat: << Ce-aţi vrut, mă, de-aţi venit peste noi? >>”. Soldaţii găsiseră o pauză în bubuitul obuzelor şi se spălau la râu când nemţii au dezlănţuit iarăşi tunurile scumpe, dar mareşalul Mackensen n-a înţeles niciodată cum au fost respinşi de bărbaţii în izmene şi la baionetă. Pe dealurile din care mai răsar degetele strămoşilor îngropaţi în nopţile fără lună de un bunic şi nepotul său mai pluteşte o poveste. Învăţătoarea slăbuţă Ecaterina Teodoroiu a cerut să-i zică ceva mareşalului Averescu, dorea să atace cu plutonul ei. În exploziile asurzitoare de tunuri, mareşalul a rostit: „Te ascult, domnişoară!”. A zâmbit trist eroina, dăscăliţa olteancă: „Îmi spuneţi domnişoară şi eu sunt rănită de două ori!”