Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am văzut sambătă seara, la Teatrul Naţional din Bucureşti, o piesă deosebită, care a deschis stagiunea de teatru; ”Un tramvai numit dorinţă”, de Tennese Williams, piesă jucată de actori ai Teatrului Radnoti din Budapesta. Jocul actorilor, mai ales al actriţei din rolul principal, mi s-a părut deosebit şi tocmai povestea personajului Blanche Dubois, pe care actriţa Adel Kovats l-a întruchipat remarcabil, mi-a atras atenţia, căci noi, oamenii, putem rămane, la fel ca Blanche, blocaţi într-o traumă din trecut. Noi, cu toţii, putem - şi aşa se întamplă cumva, unora mai mult, altora mai puţin – să rămanem în trecut din punct de vedere emoţional, să rămanem undeva, în adolescenţă, în copilărie sau în prima parte a tinereţii, unde am fost profund răniţi, căci ne-am deschis inima cu totul, am trăit curat, cinstit şi ne-am expus sufletul. Se poate ca restul vieţii noastre, chiar dacă arată diferit, chiar dacă pare populat cu alte figuri, cu alte fiinţe, chiar dacă pare că-i altceva, să fie o încercare disperată de a ne recupera sufletul pierdut acolo, în trecut. Victima din noi se poate repeta la nesfarşit, căci victima prezentă continuă să atragă în jurul ei călăi, alte feţe, cu aceleaşi chipuri hidoase. Blanche ajunge la nebunie, încercand să se vindece, căutand frumuseţea pierdută la varsta de 16 ani. Pentru Blanche, femeia din ”Un tramvai numit dorinţă” nu există vindecare, căci monstrul, care-i ucisese sufletul şi frumuseţea interioară, reapărea mereu şi mereu, în alte trupuri, cu alte chipuri, din lăuntrul ei şi din afară. Blanche îşi neagă varsta, ea rămane un copil, continuă să aibă relaţii cu tinerii şi tocmai asta subliniază blocajul ei în traumă; nebunia pare singura soluţie de evadare şi singura cale de consolare pentru sufletul pierdut.
Noi, oamenii, ne putem ”bloca” emoţional într-o poveste din trecut, putem rămane agăţaţi cumva într-o durere inconştientă, dar manifestă prin diferite comportamente pe care cei din jurul nostru le judecă şi le văd imorale, aberante, desuete, absurde sau fantasmagorice. Relaţiile sexuale întamplătoare, dincolo de moralitate, de controlul conştient, de implicarea inimii, gustul pentru cumpărături extravagante, tendinţa de a cheltui excesiv, furia, incapacitatea de a-ţi asuma obarşia, poziţia socială, rolul, frica, scufundarea în iluzie şi confuzia mentală, care face să vezi iluzia drept realitate, toate comportamentele umane aberante s-ar putea să aibă rădăcini ascunse într-o poveste din trecut. Răul ce se mişcă în comportamenutl omenesc aberant, imoral, răul care crează violenţa, agresivitatea, violul, mutilarea sufletelor ar putea fi cauzat de durerea violentă, pe care am trăit-o într-o experienţă de viaţă insuportabilă. Imoralitatea omenească e expresia unei stări de durere a sufletului, a unui soi de cancer al sufletului, care duce fiinţa către o existenţă obscură, confuză, în care ea – victima – nu face altceva decat să se convingă încă o dată şi încă o dată că există un călău. Victima atrage călăul, durerea te face mereu victimă; asta se întamplă şi în viaţa reală. Un copil abandonat va fi mereu un om abandonat dacă nu-şi recontextualizează percepţia, dacă nu poate vedea cu mintea şi cu inima o soluţie de ieşire din suferinţa sa. Noi avem o şansă de vindecare, nu nebunia, nu pierderea totală, nu să ne ascundem în iluzie, nu să ne prefacem iubiţi, nu să obţinem iubirea cumparand-o sau făcand cumpărături excesive, nu să repetăm la nesfarşit tiparul victimei, ci ieşind din el conştient. Traumele copilăriei şi ale adolescenţei trebuie privite direct în faţă, acceptate şi iertate în întregime; nu doar să ne iertăm călăii, ci şi pe noi înşine. Fără această iertare nu ne putem întaorce la inocenţa pierdută a sufletului nostru şi nu ne putem trăi experienţele din prezent, nici nu avem şansa la a păşi în viitor. Povestea traumatizantă din copilărie sau din adolesenţă e ca o plagă, care ne trăieşte pe noi în absenţa iertării şi a înţelegerii. Să ne examinăm poveştile dureroase ale trecutului, să simţim că am iertat, am acceptat şi am înţeles că cei ce ne-au rănit erau, nimic altceva decat suflete rănite şi nevindecate. În această înţelegere e vindecarea noastră, e drumul către redeschiderea inimii şi curajul de a trăi, dar şi şansa unor întalniri cu oameni care ne pot arăta că viaţa e frumoasă şi sufletul merită să cunoască lumina şi speranţa!
Citește pe Antena3.ro
