Oameni seceraţi de grâu

Ce noroc pe bunicul meu din partea tatei! Acum 57 de ani, cam pe vremea aceasta, s-a aşezat la umbra primului snop de grâu pe care îl secerase atunci şi a mulţumit cerului că a prins un nou seceriş. Ultimul, deoarece în clipele următoare s-a stins sprijinind cu spinarea snopul de grâu. Cine pe cine secerase?

Grâul pe om, şi nu pentru că avea vreun motiv să fie supărat pe el. Dimpotrivă, nu făcuse altceva decât să-l răsplătească pentru zecile de veri de dinainte, în care se întâmplase mereu invers. Bunicul meu nu era nici primul şi nici ultimul om pe care îl secera grâul.

Eu am venit pe lume câteva secerişuri mai târziu.
Auzeam, încă din zori, scârţâitul căruţelor. Zile în şir satul rămânea gol. Pe câmp, la arie, Soarele apunea după miezul nopţii de multe ori. Cum să-i lase singuri pe secerători? Doar îi ţineau tot anul de urât. Şi mai ţineau şi cerul, care-l ţinea pe el, pe umerii lor. Acum era cazul să le dea o mână de ajutor, căci zilele, oricât ar fi fost de lungi, nu le ajungeau. Era forfotă mare acolo, la arie. Urma treieratul. Nimeni nu se putea descurca singur. Se adunau mai mulţi la un loc. În cete. Ceata care nimerea paiul cel mai scurt intra prima. Pe urmă veneau, după mărimea paielor trase, cetele celelalte. Batoza pufăia continuu. N-avea timp de odihnă şi nici milă. Dacă se întâmpla, şi se mai întâmpla câteodată, să-şi vâre vreunul mâna între fălcile ei, îl trăgea înăuntru cu totul. Şi viaţa, şi batoza mergeau înainte. Doar că pâinea cea nouă urma să aibă gust de sânge. Şi, poate, de lacrimi.

Era, în cele câteva săptămâni când satul se muta cu mic, cu mare la câmp, o lume în care se vedea cu ochiul liber că oamenii sunt făcuţi din pământ. Pesemne că d-asta şi întârzia Soarele noaptea pe cer. Ca să vadă până şi Dumnezeu pământul din care erau plămădiţi secerătorii.

Pe timpul scurtului somn, care nu-i spăla, ci doar îi clătea de oboseală, aceştia aveau timp berechet să se gândească la cele lumeşti. Începând cu frumuseţea rece a stelelor de deasupra şi terminând cu frumuseţea dragostei lor pentru neveste. Nu le era ruşine de stele, se iubeau cu nevestele în gând. Ehei, ce bine ar fi fost ca şi ele să facă în acelaşi timp la fel! Ieşea o dragoste adevărată. Dar nevestele trebuiau să ţină viu focul de sub oala cu mâncare. Focul dragostei putea să mai aştepte. Dragostea nu ţinea oricum de foame. Când se revărsau zorii, bărbaţii se năpusteau asupra strachinilor, golindu-le de întuneric. Sau poate de ciorbă. Apoi privighetorile tăceau. Se auzea numai glasul batozei, care vorbea într-o limbă ciudată, numai de ea cunoscută. Şi mai vorbeau miriştile cu care bărbaţii se înveleau peste noapte. Spuneau ceva despre deznădejde şi speranţă.

Pe urmă, căruţele se întorceau vârfuite cu saci. Se întorceau şi oamenii. Poate cu unul sau doi mai puţin - cei pe care îi secera grâul. Din grâul cel nou le mâncam coliva. În grâul cel nou ne scăldam noi, copiii. Era în apa aceea grea, în care ne îngropam până la umeri, ceva din sufletul celor care seceraseră grâul. Poate că mai mult decât prin naştere, viaţa părinţilor noştri se muta în noi prin intermediul grâului. Şi, o dată cu viaţa, se muta un pic şi moartea lor. E vară, încă mai există oameni care seceră grâul, încă mai există grâu de secerat. Eu ştiu că, atât timp cât se mai întâmplă lucrul acesta, încă mai există viaţă pe pământ, chiar dacă din viaţa aceasta s-a scăzut viaţa părinţilor mei.

Îmi stăruie în minte nişte vorbe ale lui Marius Tucă. Acesta spunea că atunci când făcea emisiuni de televiziune trecea seara, în drum spre studiou, prin faţa casei părinţilor săi, ca să vadă lumina din ferestre. Imediat ce o vedea, ştia că e bine, plecând liniştit mai departe. Secerişul e lumina care îmi povesteşte despre ai mei. Chiar dacă nu mai sunt acasă, şi n-or să mai fie niciodată, eu ştiu că le este bine. Atunci când începe secerişul, e ca şi cum aş primi veşti de la ei. Veşti bune, între care şi cea privitoare la faptul că încă mai există oameni care seceră grâul, ceea ce înseamnă că încă mai există oameni pe care îi va secera grâul. Nu se află, credeţi-mă, noroc mai mare decât acesta pe lume.  
Este iulie. Îmi număr viaţa în secerişuri. Şi îmi dau sufletul niţeluş mai încet, ca să aud grâul cum mă strigă. Ne strigă, de fapt, pe toţi. Îl auziţi?   

P.S. Două precizări:
1. Nu există nici un grad de rudenie între grâu şi oamenii de paie.
2. Grâul nu seceră niciodată nemernici, ticăloşi, tâlhari, derbedei, haimanale.