Oameni singuri

Mi se întâmplă să tot dau, în ultima vreme, peste oameni singuri. Oameni mari, întregi, reuşiţi, capabili, care trăiesc... aproape singuri. Nu pun la socoteală câinii, pisicile, păsările sau peştii care se întâmplă să le utilizeze oxigenul şi resursele afective, ci mă gândesc să-mi îndrept gândul doar spre cei care aleg singurătatea ca pe o soluţie preferabilă vieţii în doi.

În Occident există ceva mai multă înţelegere pentru femeia nemăritată sau burlacul consecvent, precum şi pentru cei care sunt fanii LAT-ului (living apart together - trăind împreună... separat) - nu veţi întâlni expresia jignitoare "de domnişoară bătrână" şi nici pe aceea de "fustangiu", aplicată oricărui bărbat care a decis să trăiască cu mai multe femei pe perioade scurte.

Ideea de a avea o familie, cu orice preţ, vine de foarte departe, în istoria omenirii neexistând prea multă înţelegere pentru cei care nu atingeau "marele ţel al vieţii" - căsătoria, urmată de copii. E un dar minunat pentru cei care se întâlnesc inspirat şi care găsesc, cu dragoste şi înţelepciune, calea de a rămâne împreună până la capăt.

Dar, oriunde ne-am uita în jur, dăm de femei care-şi cresc singure copiii sau, dacă nu-i au încă, îşi trăiesc cu voluptate viaţa, îşi construiesc cariere, îşi descoperă bucurii imense în a face lucruri aproape imposibil de făcut în doi. În egală măsură, dăm peste bărbaţi care fie nu se simt pregătiţi să devină capi de familie, fie nu au găsit-o pe Ea, cea care să le taie respiraţia şi să ştie cel mai bine să le-o şi redea, pentru totdeauna.

Nu ştiu de ce, dar îi privim critic şi găsim interpretări cam ridicole pentru cei care nu ne seamănă, care nu au, ca şi noi, o relaţie stabilă şi o verighetă pe deget. Dar, dacă apuci să ai astfel de prieteni şi dacă ai răbdare să-i înţelegi, descoperi că cei mai mulţi nu se plâng de singurătate, ci proclamă o bucurie de a fi liberi, de a se descoperi mai bine, de a se cunoaşte mai bine, trăind singuri.

Un om singur, dacă nu e trântor şi needucat, are mult mai mult timp pentru el şi pentru lumea din jur şi e, de cele mai multe ori, un prieten pe care te poţi baza fără excepţie.

În orice viaţă în doi sunt momente (uneori prea dese) când nu poţi face chiar ce-ai vrea să faci sau când trebuie să faci ce nu vrei, din varii motive de raportare la perechea ta. În solitudine, această problemă nu există şi, dacă încetăm să mai judecăm oamenii după limitele gândirii noastre, constatăm, poate, că singurătatea are o linişte a ei şi productivitate pe care rareori o poţi desluşi la cei care trăiesc în cuplu.

E posibil ca momentele grele pentru cei care trăiesc singuri să fie exact momentele în care cuplurile sunt fericite cu adevărat (sărbători, aniversări...), dar şi aici îmi pare că judecăm simplist, după un şablon la care nu vrem să renunţăm de secole. De când mă ştiu femeie, mi-am dorit o familie a mea, o casă în care să ne ducem vieţile, alături de copiii noştri.

Am fost convinsă că viaţa nu are substanţă în altă formulă şi că bucuria nu vine adormind de mai multe ori singură, decât în braţele bărbatului iubit. Şi, totuşi, astăzi mi-am făcut curaj să admit că trăiesc diferit, dar că nu mă simt deloc singură. Sunt încă o fiinţă ce poate fi încadrată în categoria LAT, care consumă cu mare energie timpul petrecut singură şi care savurează, când vine vremea, fiecare clipă în doi. Ca mine, ştiu, sunteţi mulţi şi nu toţi aţi găsit calea spre confortul psihic al acestei noi situaţii din viaţa voastră.

Sincer, nu cred că există sfaturi sau soluţii aplicabile ca unguentele, ci e o chestiune de convingere personală, de descoperire a avantajelor unei vieţi uşor atipice. Singurătatea devine dureroasă doar când n-o umpli cu iubire şi prieteni, cu preocupări acaparante şi senzaţii pozitive. Singurătatea nu e un defect, cred, ci o alegere conştientă a unui adult, ce a găsit o altă cale spre a trăi frumos, chiar dacă trebuie, câteodată, să-i deruteze pe cei din jur, care trăiesc la fel de frumos, în doi.

Şi am mai înţeles ceva - singurătatea nu se planifică, ci se întâmplă, uneori fără voia noastră, dintr-o rană căpătată în cuplu sau doar dintr-o abordare greşită a căutării partenerului potrivit. Ea nu e un plan de viitor, al nimănui, ci e o tranziţie benefică spre... o nouă viaţă. Acum sunt sigură că oamenii se pot iubi la distanţă, pot locui la adrese diferite şi pot ajunge la un maxim de iubire când sunt împreună, fragmentar.

Numai că această schemă de viaţă e una foarte nouă şi atipică şi, ca atare, nu convine lumii în care se întâmplă să trăieşti. Dar, dacă lumea începe să-ţi fie mai gravă şi mai călăuzitoare decât lumina din sufletul tău, vei fi mereu un om cu adevărat singur. Căci singurătatea în care nici tu nu mai eşti... tu e cea mai tristă şi incurabilă...
Iubeşte-ţi şi caută-ţi singurătatea, chiar atunci când ea e doar după-amiază în care jumătatea ţi-e plecată de-acasă...