Ochelari noi

Acum câţiva ani mi-am refăcut ochelarii de vedere. Lentile de 0,50. Îi foloseam la citit, scris, desenat şi lucrat pe computer. Apoi, după o vreme, lentilele au început un lent şi aproape imperceptibil proces de mătuire. Era ca şi cum pierdeau zilnic un procent infinitezimal din transparenţă.

Transformarea asta era atât de subtilă încât mă obişnuiam şi eu, câte puţin, cu ea. Ca Rasputin cu otrava. Până într-o zi când mi-am dat seama că ochelarii mei nu mai sunt ce au fost. Până aici nimic neobişnuit. Dar pentru că sunt un om, cu bune şi cu rele, abia ce a urmat după a devenit interesant. Nu m-am dus imediat să schimb lentilele.

M-am complăcut, deşi conştient de situaţie. Aveam uneori dureri de cap, oboseam mai repede, mă usturau ochii. Dar nu-mi găseam determinarea de a mă duce la optician să iau lentile noi. Pur şi simplu. Am continuat aşa aproape 2 ani. E stupid, ştiu, dar asta este. De fiecare dată când îi ştergeam, speram absurd, în secret, ca şerveţelul ăla umed special să facă o minune şi să repare miraculos mătuiala. Ştiam că e imposibil, dar nutream iluzia asta. Îi ştergeam, vedeam PUŢIN MAI BINE - dulce amăgire - şi continuam să amân schimbarea lentilelor. Până când într-o zi sistemele mele de siguranţă s-au revoltat. M-am dus la un magazin modern de ochelari, din mall.

Mi s-a dat preţul maxim - 300 RON. Nu aveam de investit suma asta, am mai amânat. Am zărit o dugheană de optică pe Batiştei. "700 de mii, din sticlă, da' îmi trebuie reţeta de la medic, că io n-am aparat din ăla de măsurat lentilele. Vi-i fac într-o zi". Nu mai găseam reţeta. Iar am amânat. M-am dus iar la primul magazin din mall. "Cel mai bun ar fi policarbonatul, dar nu avem acum. Din sticlă durează două săptămâni. Dacă vă trebuie repede, am un alt material. Vă costă 150 RON şi sunt gata într-o oră."

Ajuns acasă, am dat drumul la computer, am scos ochelarii din toc, i-am şters îndelung şi meticulos cu şerveţelul umed special şi apoi i-am pus încet la ochi. O secundă. În a doua secundă deja eram de-a dreptul uimit. Abia acum realizam cu adevărat cât de mătuite ajunseseră vechile lentile şi cât de alterat văzusem în ultima perioadă. Vedeam clar, luminos, pregnant. M-am bucurat ca un copil. Articolul ăsta îl scriu prin noile lentile.

Dar în plus mi-am dat seama de un lucru. La fel ni se întâmplă şi cu viaţa. Lucrurile nu pot rămâne la fel, pentru că ele evoluează fie că vrem sau nu şi orice evoluţie aduce cu sine schimbări, mai mari sau mai mici, mai lente sau mai rapide. Iar viteza noastră de reacţie la schimbare este mereu depăşită. Ne dăm seama într-o zi că ne complacem, încăpăţânaţi, într-o situaţie care doar aparent mai coincide cu realitatea.

Ne forţăm să credem că e la fel, deşi dacă am fi mai atenţi şi mai subtili, ne-am da seama că lucrurile s-au schimbat într-o anumită măsură. Dar cel mai grav mi se pare că un anume CEVA ne-a adormit vigilenţa. Ne trezim într-o zi întrebându-ne în pragul unui atac de panică: "Cum am ajuns aşa? Când s-a întâmplat asta? De ce?".

De ce ajungem să preferăm "confortul" vechilor probleme şi nu ne entuziasmează căutarea noilor soluţii? Siguranţa de termen scurt a drumului bătut ne oferă pe termen lung anchilozarea, reumatismul. Vâltorile noului ne sperie, ne irită, aduc nelinişti şi angoase. Îi judecăm - deşi îi şi invidiem în secret - pe cei care au curajul de a face mereu lucrurile să se schimbe, de a se reinventa, de a se adapta continuu, de a-şi păstra trează vigilenţa cu orice efort.

Iar noi? "Noi suntem, dar ne este urât", vorba lui Nichita Stănescu.