Or fi chiar atât de tâmpiţi

Nimeni nu-i citează pe oamenii politici pentru nişte spuse care or să rămână în istorie. Zicerile deştepte trec neobservate, fiindcă nu-s atât de deştepte, încât să fie pomenite de toată ţara vreme îndelungată. În schimb, neroziile, cugetările jenante, greşelile din vorbire se reţin. Primarul Vanghelie e celebru pentru o nepotrivire gramaticală chiar şi în lumea celor care nu ştiu gramatică.

Normal ar fi ca, după o tâmpenie mare, recunoscută ca atare şi de ai lui, omul politic să se dea la fund. Pe cei mai mulţi însă, inepţiile pe care le rostesc, greşelile pe care le săvârşesc îi înalţă în ochii electoratului. Omul de rând judecă aşa: dacă nici după o asemenea nerozie omul ăsta nu-i dat afară din Guvern – sau din politică, sau dintr-un rost public important –, înseamnă că e tare, că-i are la mână, că n-au ce să-i facă!

Când legea nu funcţionează, omul de rând se simte îndreptăţit să vadă în orice ilegalitate tolerată, nepedepsită, o susţinere secretă, un motiv din umbră, o pricină naţională pe care n-o s-o ştie niciodată. În afacerea puturoasă rău cu maşinile Poliţiei, denunţată de preşedinte şi confirmată, în scurt timp, prin demiterea şefului Poliţiei, premierul Tăriceanu s-a grăbit să îşi apere ministrul. A făcut-o prosteşte, cu argumente jenante de campanie. Cum c-ar fi unul dintre obişnuitele atacuri murdare şi fără obiect ale Cotrocenilor. La câteva zile însă, a semnat destituirea şefului Poliţiei, fără să se explice, cum ar fi fost civilizat, şi fără să-şi ceară scuze pentru pripeală, cum ar fi fost demn. Am auzit mai multe comentarii, în popor, în Parcul Obor, unde alegătorii îşi fac zilnic un Parlament al lor. În loc să vadă în repezeala pur politicianistă a premierului, cum ar fi fost firesc, o cauză meschină, oamenii au mers cu presupusul sus de tot, la americani şi la ruşi. Oamenilor de toată mâna le vine greu să accepte, la şeful Guvernului, o gravă fractură de caracter. Având  el această putere, populaţia informată şi veşnic în aşteptarea unor vremuri mai bune refuză să creadă că în situaţii critice premierul uită că e premier şi se poartă ca un ins oarecare la nervi, stângaci, ignorând evidenţele şi făcându-şi un deserviciu pe termen lung. Aici, poporul nu mai înţelege nimic. Cum adică, ditamai premierul îşi pune singur piedică? Da, domnule, ditamai premierul îşi apără scaunul, exact ca ultimul dintre ţuţării de partid, iar lumea îl creditează în continuare cu nişte motivaţii viclene, inteligente, internaţionale, fiindcă lumea proiectează asupra oamenilor politici din vârful ierarhiei dorinţele ei de bine, de cinste şi de adevăr. Oricât de mult ne-ar înşela aşteptările un om politic cu nume mare, încă mai aşteptăm, încă mai sperăm de la el explicaţia consolatoare pentru relele pe care ni le face.