Orasel pur si simplu

"Valenii de Munte, sambata dupa-amiaza. Una din miile de localitati ale tarii in care tranzitia n-a ajuns decat ca ecou. Strada Mare, traditionala Strada Mare a tuturor locurilor unde nu se intampla nimic, e pustie. Arar, sparge aerul de lehamite al dupa-amiezii cate o masina de lux, in drumu-i naprasnic spre Cheia, Raiul miliardarilor de carton. De o parte si de alta a carosabilului, blocuri din era comunista. Cu toate deliciile hardughiilor ridicate in acea vreme: ziduri jupuite, balcoane inchise piestrit, reflectand personalitatea locatarilor, minuscule antene ce prind doar televiziunea publica, ferestre larg deschise, prin care vine zuruit de table" Moto: "Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul"
Mircea Badea realizator tv

Valenii de Munte, sambata dupa-amiaza. Una din miile de localitati ale tarii in care tranzitia n-a ajuns decat ca ecou. Strada Mare, traditionala Strada Mare a tuturor locurilor unde nu se intampla nimic, e pustie. Arar, sparge aerul de lehamite al dupa-amiezii cate o masina de lux, in drumu-i naprasnic spre Cheia, Raiul miliardarilor de carton. De o parte si de alta a carosabilului, blocuri din era comunista. Cu toate deliciile hardughiilor ridicate in acea vreme: ziduri jupuite, balcoane inchise pestrit, reflectand personalitatea locatarilor, minuscule antene ce prind doar televiziunea publica, ferestre larg deschise, prin care vine zuruit de table. La parter, fostele magazine colectiviste. N-au facut altceva decat sa-si schimbe firmele. In rest, aceleasi vitrine sarace, aceleasi marfuri prafuite, aceleasi geamuri murdare. Cele mai multe sunt inchise. Obiceiul de salariat la stat, care pune lacatul si o sterge acasa, a ramas in picioare. Restaurantul din centru e neschimbat. Peretii au varul trist. In carpeta de la intrare sta un praf de pe vremea cand Nicolae Iorga nu fusese inca luat pe sus de o echipa de legionari corigenti la istorie. Pe terasa localului se bea cu larma. Abundenta de bere e singurul semn al schimbarii intr-o localitate peste care vremurile au trecut la mare inaltime.

Centru urbei e dominat de Complexul Muzeal Nicolae Iorga. Acareturile zac cu usile inchise sub soarele batran al verii. Un caine jigarit doarme fara griji si fara mustrari de constiinta langa gardul din scanduri gospodaresti. Daca impingi mai tare poarta, vei constata, nu fara surprindere, ca e deschisa. O iei pe alee, printre straturile ofilite, spre cladirea ce pretinde a fi Muzeul Etnografic "Nicolae Iorga". Usa e inchisa prin rasucirea cheii. Program 10:00-17:00, consemneaza un anunt sub sticla, parafat de o stampila oficiala. Iti iei inima in dinti si pornesti in cautarea corpului principal, unde stii c-a locuit marele savant cu o barba la fel de mare ca si personalitatea sa. O carare serpuita, de catun, ocoleste cladirea, ca un descurcaret dificultatile vietii. Treci printr-o gradina de zarzavaturi, nu-ti faci probleme in ce priveste gansacul din margine, deoarece el are alta treaba decat cea de a se napusti la tine si, dupa o curba scurta si neprevazuta, ca o capcana, ajungi in fata casei principale. Doua drapele de stat, decolorate de experiente meteorologice dramatice, te conving ca acesta e Muzeul "N. Iorga". O usa de stejar, ca de crama, iti atrage atentia prin programul scris in rama de metal. O clipa te trece gandul ca de undeva, din tufisuri, s-ar putea napusti un dulau cu un exagerat simt al proprietatii private. Nu se intampla asa ceva. In curte, in casa nu-i tipenie de fiinta vie. Incerci manerul portii nitel descumpanit.

- Daca e inchisa?! Nu-i inchisa! Se deschide la simpla apasare a manerului de alama. Iesi in largimea de afara. Peste hidosenia monumentala, vezi balcoanele ultimelor etaje. Intr-unul dintre ele sta atarnat peste margine, ca si cum ar voi sa se sinucida, un barbat gol pana la brau.

Strada Mare a ramas la fel cum ai lasat-o. Dinspre Bucuresti apare un convoi de masini impodobite fistichiu. O nunta! Telul alaiului de claxoane? Un balcon de ciment butucanos, in care se agita protocolar o manusa indecisa. Mireasa e o muiere la vreo 40 de ani, pe care rochia alba, cu voal si trena, nu reuseste s-o faca fata mare. Si e din nou tacere. Departe, in zare, muntii. Ca niste dictatori ce nu pot fi rasturnati de masele populare.