Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe măsură ce au trecut anii, entuziasmul nostru a scăzut deprimant. Am descoperit că nu prea ştim ce şi cum să schimbăm, pentru că NU ŞTIAM, DE FAPT, ÎN CE STADIU FUSESE ADUS ACEST POPOR. Ca şi cum eşti într-o casă şi se arde un bec, face scurt şi sare siguranţa. Pui siguranţa la loc, schimbi becul, dar lumina tot nu se aprinde. Descoperi că trebuie să schimbi toată instalaţia. Şi apoi că şi pereţii abia se mai ţin, că şi instalaţia sanitară trebuie schimbată, că fundaţia s-a lăsat, că sunt infiltraţii peste tot, umezeală, mucegai, carii, că acoperişul este spart şi că, de fapt, trebuie să dărâmi totul şi să faci altă casă la loc. Şi ai pornit de la un simplu bec ars, iniţial. Dar cum se poate asta, până să se ardă acest bec, tot aici stăteam şi totul era în regulă?!?
România avea o mare "bulină roşie" ca arhitectură socială cu mult înainte de 1989. Părinţii noştri erau "părinţii noştri dragi", nu nişte oameni care - spre deosebire de unguri în 1956, cehi în 1968 şi polonezi în 1981 - consimţiseră tacit să se adapteze pervers, subuman şi laş la un sistem impus lor şi NU să lupte să adapteze sistemul la un standard uman decent.
Am contabilizat aberaţiile unui sistem inuman la capitolul "greutăţile vieţii". Poţi face cancer sau atac de cord, poţi avea accident de maşină, un incendiu, o inundaţie, un cutremur, poţi face foamea şi, ei bine, da, iată, poţi trăi şi o dictatură comunistă. Asta e. Am refuzat mereu să tratăm serios fatalismul stupid al ciobanului din Mioriţa şi prostia absurdă din povestea drobului de sare a lui Creangă.
Am schimbat atât de puţine în ţara asta din 1989 încoace pentru că nu am pornit de la zero. Am pornit de la minus 100. Şi constatăm că tot acest context democratic şi capitalist - milioanele de euro, zgârie-norii Capitalei, maşinile scumpe, piaţa liberă, presa liberă, integrarea în NATO şi UE - nu este, de fapt, decât decorul unei telenovele nesfârşite, în care noi suntem nişte actori mediocri. Trăim în filmul mediocru al unui regizor mediocru - viaţa noastră este să jucăm, patologic, aceste roluri, pentru care mai suntem şi plătiţi prost.
M-am întrebat mereu ce înseamnă România, din ce se compune ea. Vorbim despre un spaţiu geografic delimitat de un anumit perimetru şi populat de 22 milioane de locuitori care vorbesc, în mod oficial, aceeaşi limbă maternă. Dar la ce ne raportăm mai departe? La care model de Românie?
Suntem ca nişte copii orfani. "Mama" România, care apucase să înceapă să fie ceva sub domnia Regelui Carol, a fost ucisă în momentul în care s-a instaurat regimul comunist. Am trăit 42 de ani în tirania sistemului toxic şi criminal al unei "case-lagăr de copii" - sistem care a scos tot ce a fost mai rău în noi.
Apoi, la "majorat", în 1989, am fost lăsaţi de capul nostru să ne integrăm în lumea largă, fără să ştim mai nimic despre lume. Iar "colegii mai mari" de lagăr - ştiţi genul, ca în orice puşcărie, adică aia care îi maltratează sistematic pe cei mai slabi, care violează, fac trafic de droguri, îţi iau mâncarea, te taie cu cuţitul, se organizează în găşti criminale etc. - au preluat în 1989 frâiele societăţii.
Nu ştiu cum a fost România ca "mamă bună" pe vremea Regelui Carol. O ştiu doar din cărţi. Ceea ce ştiu este lagărul de după, în care m-am născut în 1968 şi am trăit până în 1989. Apoi ultimii 20 de ani trăiţi aşa, ca într-un soi de "Vest Sălbatic" din filmele western, unde domneşte legea "pumnului şi a pistolului". Suntem nişte orfani. Tragic este că în aceşti ultimi 20 de ani nu am fost în stare să facem altă "mamă România" pentru copiii noştri. Şi astfel, noi am devenit a doua "generaţie de sacrificiu".
